Despre (ne)încercarea lui Avraam

  • Acum am văzut că eşti credincios, îi spune Dumnezeu lui Avraam.
  • Super tare! Înseamnă că merit şi eu o diplomă, zice Avraam scoţându-şi pieptul în faţă.
  • Da, cum să nu?! O vrei simplă sau cu motive florale şi margini aurite? Îl întreabă Dumnezeu ironic.
  • Păi… dacă tot o facem, s-o facem de poveste, spune Avraam.
  • În cazul acesta, spune Dumnezeu, trebuie să mai aşteptăm până pe la +1400 ca să se nască Gutenberg.
  • Ăsta cine mai e? întreabă Avraam contrariat.
  • Un tip aşa ca tine, curajos, care a inventat tiparniţa. Aia la care am fi putut face diploma ta.
  • Auzi, poţi să îmi spui şi mie ceva serios?! Că de când am început discuţia asta mă tot iei cu ironii, spune Avraam vădit enervat.
  • „Ceva serios”? Sigur, abia aşteptam să deschizi subiectul. Ascultă o treabă serioasă: Faza cu „încercarea credinţei lui Avraam” e pentru cei care cred că până şi o durere de măsea e o încercare. Eu nu am nevoie să testez pe nimeni şi nimic pentru a şti; Eu ştiu totul!
  • Bine, bine, eu cu asta sunt de acord, spune Avraam, dar atunci ce e cu piesa asta cu „jertfirea lui Isaac”? Am parcurs atâta drum, mi-am frământat sufletul, ca să vină unii să spună că a fost doar o… încercare? După toată treaba asta am rămas doar cu o sperietură, iar tu vezi totul ca pe o glumă bună.
  • Stai, n-o lua chiar aşa, nu te întinde prea mult la concluzii. Ţi-am spus mai înainte: Eu ştiu totul.
  • Bun, şi atunci ce-ai vrut să demonstrezi cu tot circul ăsta? La ce-mi foloseşte mie? întreabă Avraam.
  • Foarte bună întrebarea: „La ce-mi foloseşte mie?”, pentru că deocamdată doar ţie îţi foloseşte. Când ai crezut că Eu ţi-am cerut să îţi aduci fiul ca jertfă, ai ascultat fără să crâcneşti. De ce?! Stai, nu-mi răspunde! Pentru că ai văzut asta la popoarele din jur care îşi trec copiii prin foc pentru idolii lor şi n-ai făcut nici o diferenţă. Singura bilă albă din toată treaba asta e că ai crezut măcar că Eu aş putea să îl învii pe Isaac. Da, aș fi putut să fac asta.
  • Şi atunci de ce m-ai oprit? întreabă Avraam. Puteai să îl învii şi ţi se ducea faima! Ţi-aş fi făcut nume mare.
  • Spui lucrurile astea tocmai pentru că abia mă cunoşti, îi spune Dumnezeu. Crezi că te-am chemat pe tine ca pe spinarea ta eu să-mi fac un nume? Crezi că eu sunt ca ceilalţi dumnezei, făcuţi de mintea şi mâna umană? Asta trebuia să înveţi din „jertfirea lui Isaac” şi s-o ţii minte pentru toată viaţa: Eu sunt cu totul altfel. Te-am oprit la timp tocmai pentru că Eu nu am nevoie de jertfe, cu atât mai puţin umane. Eu milă voiesc, nu jertfă!
  • Şi-atunci cu jertfa Fiului Tău cum rămâne? Ea ce rost are?
  • Ups, te-a cuprins revelaţia?! afirmă Dumnezeu încântat. Despre Fiul Meu… El a trebuit să accepte să devină jertfă, tocmai pentru a opri pentru totdeauna jertfele, oricare ar fi ele. Din nefericire, peste mii de ani de la acest eveniment oamenii tot jertfesc şi tot caută ţapi ispăşitori, deşi în mod ciudat tot ei spun că jerfta Fiului meu e completă. Pe tine te vor ţine minte doar că pe un om al credinţei, tatăl credincioşilor, dar nu vor aminti şi lecţia pe care ai învăţat-o astăzi că Dumnezeu n-are nevoie de nimic. Dacă El face ceva, e întotdeauna pentru oameni şi spre binele lor.

Sincer sau „sine cera”

Originea cuvântului „sincer” este legată de o veche practică necinstită – aceea de a ascunde cu ceară fisurile vaselor de lut. Ceara se topea și defectul mascat ieșea la iveală mai târziu, spre paguba și dezamăgirea celui care plătise un preț mare pentru un lucru pe care îl crezuse fără defect. „Sine cera” însemna fără ceară, adică ceea ce vedeai pe dinafară era și pe dinăuntru. Nu însemna fără defecte, ci cu ele la vedere, astfel încât cumpărătorul să decidă dacă vasul merita prețul și dacă putea să îl repare singur apoi.

În Japonia există exact opusul acestui obicei nefericit: obiectele din sticlă sau din porțelan care se spărgeau erau reparate cu… aur. Aur topit. De ce această variantă era una extraordinară? În primul rând, pentru că aurul dă valoare unui obiect fără prea multe calități care să-l recomande. Aurul poate să facă din cioburi bune de aruncat un obiect de mare preț. În al doilea rând, pentru că fisurile reparate cu aur se văd foarte bine. Nu este nimeni mințit. Știi ce ai în față, știi că nu e perfect. Deci aurul oferea valoare unui obiect, fără să-i ascundă imperfecțiunile.

Ne-am obișnuit, preluând practicile atât de pragmatice ale veacului nostru, care prețuiește mult forma fără conținut, să aruncăm imediat obiectele deteriorate și, mai trist, să disprețuim oamenii a căror viață s-a făcut țăndări, la un moment dat. Oamenii ale căror cicatrice, aflate „la vedere”, ne descoperă traume și schilodiri pe care și le poartă cu greu și cu capul plecat.

Să căutam să fim ca japonezii: să lipim cioburile cu aur topit. Să prețuim urmele suferinței ca semne ale unei istorii de viață, ale unei experiențe care dă demnitate. Și haideti să ne conturăm propriile defecte în mod vizibil, să nu ni le mai ascundem! Dacă ne ascundem greșelile si vrem să părem perfecți, pe undeva e un semn că lipsește aurul.