Cazul Onan – cand Statul decide cum iti folosesti sexul

Tribalism, nationalism, fanatism

În preistorie şi antichitate popoarele sau, mai degrabă, familiile care au format grupuri sau triburi si ulterior popoare erau prinse într-o formă naturală de respingere faţă de alte grupuri. Străinii, necunoscuţii erau respinşi în mod natural sau chiar agresaţi ca o măsură anticipată de apărare a propriului grup. Erich Fromm spune ca omul „nu-şi recunoaşte sau identifică semenii la fel de uşor ca animalele. Pentru el, limba, obiceiurile, îmbrăcămintea şi alte criterii, percepute mai degrabă de minte decât de instinct, determină cine este din aceeaşi specie şi cine nu… Omului, exact din cauza lipsei echipamentului instinctual, îi lipseşte şi percepţia identităţii speciei sale şi percepe un străin ca făcând parte din altă specie”[1]. Având în vedere faptul că în acea vreme resursele erau limitate, jafurile, cuceririle de tot felul, asediile erau gesturi la ordinea zilei necesare supravieţuirii. De aici probabil ne-a rămas sintagma: “Cea mai bună formă de apărare este atacul”, popoarele sau grupurile mai puternice atacau constant alte grupuri, atât pentru aprovizionare cu hrană şi alte bunuri, cât şi pentru a se asigura că niciodată ele nu vor putea reprezenta un pericol. Asirienii au practicat constant această măsură faţă de provinciile cucerite sau în curs de cucerire, luând constant prizonieri – în special bărbaţi – şi jefuind resursele, făcând imposibilă o organizare militară în acele teritorii. Chestiunea este mult mai complexă, însă ideea de bază care reiese din aceste informaţii este aceea că zorii umanităţii sunt caracterizaţi de un  natural şi profund tribalism care, in termeni moderni, l-am numi xenofobie.

Progresul umanităţii care a dus şi la formarea naţiunilor, transforma acest tribalism în naţionalism extrem, caracterizat de aceleaşi metehne. E adevărat că naţionalismul extrem este cu mult mai paşnic faţă de xenofobia antichităţii sau a preistoriei, dar rădăcina este, până la urmă, aceeaşi: o permanentă teamă că străinul, necunoscutul şi, într-un alt sens, ciudatul/diferitul vine să ne fure, să ne jefuiască, să ne omoare, să ne producă o pagubă de orice fel.

Acum, un lucru essential de înţeles din toată povestea asta, e faptul că aceasta xenofobia are în spate un fundament religios. Străinul nu era, în primul rând, cel care putea jefui sau omori, ci era înainte de toate unul care putea „spurca” din punct de vedere spiritual. Amestecarea rasială, tribală, naţională etc. era privită de către omul antic ca o dereglare a relaţiei cu zeii. „Pentru lumea arhaică în general, – spune Mircea Eliade – dușmanii care amenințau microcosmosul erau primejdioși nu ca ființe umane (ca atare), ci pentru că întrupau forțele ostile și distructiveˮ[2].În Biblie avem numeroase locuri în care copiii lui Israel „s-au spurcat” încurcându-se cu „femei străine”, legăturile sexuale fiind considerate amestecuri spirituale. Un evreu care viola o femeie străină – lucru absolut firesc în acea perioadă – trecea ulterior printr-un ritual de curăţire, pentru că el a intrat în contact cu „dumnezeul” acelei femei. (Numeri 31) Se păstrează încă în Noul Testament ideea primitivă că uniunea sexuală a doi indivizi înseamnă, de fapt, un conflict spiritual dintre „dumnezeii” celor implicaţi în această legătură. (1 Cor 6) Pentru că omul primitiv, omul antic priveşte viaţa doar în raport cu „dumnezeul” în care crede, el respinge şi distruge tot ce este străin şi care i-ar putea afecta legătură cu acest „dumnezeu”. Păstrarea „curăţirii” spirituale implica respingerea şi distrugerea a tot ceea ce i-ar putea perturba legătura cu zeul în care crede. În acest caz religia este superioară vieţii şi relaţiilor, pentru religie omul omoară şi distruge tot ceea ce în mintea lui poate fi un pericol de clătinare a relaţiei cu zeul care îl poate pedepsi şi chiar omorî.

Societatea umană, per ansamblu, a progresat faţă de aceste mentalităţi tribale. În ciuda acestui lucru, este interesant de observant că omul religios modern e încă afectat de acest spirit al tribalismului, al xenofobiei. Exemplul cel mai evident pentru noi e Mişcarea Legionară a anilor ’30 din secolului XX: o struțo-camilă politico-religioasă care sub sigla credinței şi a iubirii de ţară a practicat o xenofobie rapace în special față de evrei. N-ar fi fost cu putinţă acest lucru dacă această practică n-ar fi găsit ecou în mentalitatea religioasă retrogradă a românilor. Istoricii care au scris despre progromurile româneşti sunt majoritatea de acord că în România, faţă de alte ţări unde s-a practicat antisemitismul, motivaţia a fost una religioasă: evreii merită să moară pentru că „sunt ucigaşii lui Cristos”. Această motivaţie a fost suficientă pentru a amorţi conştiinţa populară şi pentru a induce sentimentul colectiv că măcelărirea evreilor este, în definitiv, un serviciu adus umanităţii şi chiar lui Dumnezeu însuşi.

România nu doar că n-a scăpat de naţionalismul extrem, dar apar permanenent tot felul de indivizi vocali care, sub sigla credinţei şi a iubirii de ţară, reînvie în sufletele slabe şi superstiţioase rădăcini de tribalism, de primitivism. De remarcat faptul că primitivismul nu e, în primul rând, o epocă a umanităţii, cât o stare de spirit care reînvie mereu şi mereu atunci când condiţiile îi sunt favorabile. Caracteristica principală a discursului tribalist (nationalist-religios) îl reprezintă colectivul, țara, naţiunea, poporul, neamul. Agitatorul nu e interesat de individ, de persoană. Pentru el naţiunea e superioară individului. În consecinţă, individul care nu se înrolează scopurilor colective devine automat un „dușman al poporului”. Agitatorul va folosi orice mijloace şi orice informaţii pentru a influenţa emoţia colectivă, grupurile religioase fiind cel mai uşor de manipulat. Se repetă tiparul antichităţii: zeul şi naţiunea formează un tot, iar individul nu contează decât în măsura în care participă la grandoarea zeului naţional.

În mod paradoxal, Isus, pe care mulţi dintre aceşti agitatori pretind că îl urmează, desfiinţează pe față pârghiile oricărui naţionalism. În centrul învăţăturilor sale se află „iubirea de Dumnezeu şi de aproapele” (Mc 12,28-34), nu iubirea de Dumnezeu şi de ţară. Cel care urmează pe Isus se presupune a fi un pelerin către „patria cerească”, naţionalismul nefiind altceva decât negarea acelei patrii. Ar fi suficient să ne aducem aminte că pentru Isus lucrurile Cezarului sunt complet despărţite de cele ale lui Dumnezeu (Mt 22,21); Isus n-a venit ca să îmbunătăţească naţiuni, să schimbe legi sau să moralizeze societăţi. Naţionalismul „creștinˮ, în ultimă instanţă, este negarea lui Isus şi a scopurilor sale, deoarece – conform învăţăturilor apostolice – mântuirea lucrată de el este pentru „orice neam, orice seminţie, orice limbă, orice popor” (Apoc 5,9; 7,9; 11,9), iar în Biserică „nu mai este nici iudeu, nici grec; nici rob, nici slobod; nici femeie, nici bărbat, ci toţi sunt una în Cristos (Gal 3,28; Col 3,11), adică nu mai există bariera naţională, socială, de gen sau de oricare alt fel. Termenul tradus de Cornilescu e „a surpa”: Isus a surpat zidul care îi despărţea pe unii de ceilalţi şi pe toţi de Dumnezeu. Isus nu dărâma zidul, îl surpă; zidul e înghiţit, nu mai rămâne nimic, nici o rămăşiţă. Nu mai găsim bucăţi din zid sau cărămizi cu care să mai construim câte ceva. De aici înţelegem nonsensul şi minciuna care tronează în spatele acestei construcţii false numită naţionalism, cu atât mai mult când el e sprijinit de „credinţa în Dumnezeu”. Naţionalismul „creştin” se sprijină de un perete inexistent. El există la unii doar în măsura în care mintea lor nu reuşeşte să pună cap la cap toate datele, când mintea e scindată suficient de mult încât informaţiile nu se întâlnesc niciodată pentru a da un rezultat coerent.

Dacă în preistorie şi antichitate condiţiile în care trăiau oamenii favoriza teama faţă de străini şi faţă de alte grupuri, aceeaşi teamă în secolul XXI nu poate fi decât rezultatul unei religii prost înţelese şi aplicate şi/sau a unor labilităţi psihice care îl predispune pe individ permanent unor psihoze colective. Nu pledez pentru încredere totală în oricine, eu vorbesc de temerile nejustificate care sunt induse de către personaje obscure şi care fac apel la „entităţi supra-personale” cum e statul, neamul, țara, patria, biserica etc. pentru a manipula persoane sau grupuri de persoane. În această capcană cad oameni cu raţionamente slăbuţe, cărora le lipseşte discernământul, tocmai pentru că s-au obişnuit să îi lase pe alţii să gândească şi să decidă în locul lor. Şansa ca un impostor să le decidă soarta este foarte mare, impostorii fiind incapabili să-şi recunoască limitele şi ridicolul. Acest lucru e cu atât mai posibil în domeniul religios unde iluziile şi simbolismele sunt servite ca „autoritate” şi „adevăr absolut” și unde tot felul de indivizi semi-educați cu labilități psihice pretind că știu totul în materie de divinitate.

[1] Erich Fromm. Anatomia distructivității umane. București: Trei, 2015, p. 191

[2] Mircea Eliade. Imagini și simboluri. București: Humanitas, 2013, p. 42

De la cunoașterea de sine la cunoașterea lui Dumnezeu

Acum vedem ca într-o oglindă în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin. (1 Cor 13,12)


Se spune că omul care renunţă la sine, omul care e preocupat mai puţin de el însuşi ar avea şanse mai multe să îl cunoască pe Dumnezeu; cu cât renunţi mai mult la tine sau cu cât negi mai mult propria persoană cu atât Dumnezeu devine mai vizibil. La o primă vedere perspectivă este extrem de ispititoare. Milioane de oameni fac acest exerciţiu al renunţării într-un fel sau altul. Golul lăsat de cunoaşterea de sine devine în ochii multora similarul „cunoaşterii divinităţii”, pentru că acest gol e confundat deseori cu smerenia sau cu „sărăcia în duh”.

Insa „sărăcia în duh” implica o analiză a propriului duh: în ce măsură duhul meu e suficient de „sărac” astfel încât să se lase îmbogăţit de adevărată sursă. De fapt, ti se spune cu alte cuvinte: tu însuţi eşti piedica în calea cunoaşterii divinităţii; tu, care vrei să îl cunoşti pe Dumnezeu, eşti însăşi piedica în calea acestei cunoaşteri.

Bunăoară, mi se pune pata să mă izolez într-o mănăstire, pentru a renunţa la mine şi la preocupările personale, şi devin dintr-o dată un „cunoscător al divinităţii”. Nu are nici o importanţă că eu am plecat acolo dintr-o lipsă acută de adaptare sau pentru că mi s-a spus că societatea e păcătoasă, iar mântuirea o pot căpăta doar fugind din această societate; am pus nişte ţoale negre pe mine şi am devenit deodată un „apropiat a lui Dumnezeu”.

Când eram mic am avut ocazia să cunosc o familie extrem de religioasă. Ne-au chemat în ziua în care fiica lor urma să plece la mănăstire. Fata avea vreo 13-14 ani. Mediul profund religios, fanatismul evident al părinţilor pentru un anumit cult au convins-o că cea mai bună soluţie pentru ea ar fi să se izoleze într-o mănăstire. Închipuiţi-vă ce ştia şi ce cunoştea despre ea însăşi această fetiţă de 13 ani! Nu a contat absolut deloc acest aspect, pentru că însăşi renunţarea la viaţa „lumească”, închinarea virginităţii ei pe altarul credinţei, avea să-i aducă fetei „adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu” care avea să înlocuiască şi să satisfacă această renunţare.

Acum, indiferent că e vorba de izolarea într-o mănăstire sau de o izolare mentală de tipul „eu sunt nimeni, Dumnezeu e totul” sau oricare izolare care mă face să renunţ la mine însumi sau să-mi neg personalitatea, apar inevitabil câteva întrebări:
Dacă eu nu exercit asupra mea o minimă analiza, dacă nu mă cunosc pe mine însumi sau dacă n-am această capacitate (ca şi fată de 13 ani), cum îmi dau seama dacă ceea ce primesc sau ceea ce mi se cere este „de la Dumnezeu”? Cum ştiu că ceea ce primesc sau mi se oferă vine „de la Dumnezeu” dacă eu nu pot şi nu ştiu să le discern „pe ale mele”? Cum ştiu dacă informaţiile sau imaginile despre Dumnezeu sunt „de la Dumnezeu” sau dacă nu cumva sunt tipare umane pe care nu le pot discerne tocmai pentru că eu nu ştiu mai nimic despre mine însumi?

Apostolii ne sfătuiesc „să nu avem o părere mai înaltă despre noi înşine”, adică o părere eronată, exagerată, umflată. Dar cum pot realiza acest lucru dacă nu mă auto-analizez? Cum aş putea să nu cad în plasa mândriei şi a umflării de sine dacă eu nu ştiu cine sunt sau ce trebuie să fiu? Mai mult de atât, nu doar că nu ştiu cine sunt, dar mi se spune că nici nu am nevoie de aşa ceva, ba chiar ar fi nociv să fac din mine un obiect de preocupare.

Avem extrem de multe informaţii despre ceea ce oamenii numesc „Dumnezeu”. Întotdeauna suntem atraşi în afara noastră pentru a primi aceste informaţii care, în cele mai dese cazuri, se bat cap în cap. Rareori întâlneşti oameni care să aibă aceeaşi părere despre divinitate, iar zecile de mii de culte, organizaţii şi mişcări religioase vorbesc de la sine. Nu ducem, deci, lipsă de informaţii în această direcţie, ceea ce înseamnă că mai degrabă am căuta să mai tăiem din ele. Dar cum facem asta? După ce criteriu te apuci să stabileşti ce este şi ce nu este „de la Dumnezeu”? Unii spun că Biblia ar fi criteriul de bază pentru a face diferenţa. Eu mă îndoiesc profund devreme ce tocmai Biblia a adus în fiinţa zecile de mii de organizaţii de care am amintit mai sus. Nu e nici una să spună că nu se bazează pe Biblie. Toţi sunt „autentici”, toţi sunt „biserica adevărată”, toţi sunt „urmaşii apostolilor”, toţi deţin „adevărul absolut” etc.

Eu propun să începem căutarea de la noi înşine, fiecare în dreptul lui. În loc să ne pierdem în desişul informaţiilor „biblice” care au dus în rătăcire miliarde de oameni, pornim căutarea de la noi înșine. Un exerciţiu de bază ar fi că ceea ce găsim caracteristic nouă înşine sau aparţinând evident nouă înşine să îl scoatem din lista despre care, până acum, credeam că îl cracteriza şi pe pe Dumnezeu.

Exemplu:

Mă enervează când oamenii mă dezamăgesc, când îmi greşesc, suport cu greu ofensele, ba chiar mă răzbun. Biblia ni-l arată pe Dumnezeu în acelaşi fel în cea mai mare parte. Dar e logic că Dumnezeu nu poate fi ca mine şi, deci, nu poate fi aşa. Dacă seamănă cu mine, atunci acela nu e Dumnezeu, ci o proiecţie a eu-lui meu. Observaţi că deja încep să îl cunosc pe Dumnezeu negând ceea ce ştiam până acum despre El. În teologia răsăriteană acest lucru aparţine apofatismului: negând ceea ce ştim despre Dumnezeu (prejudecată) şi admiţând noile informaţii care survin prin noua cunoaştere (de sine, în cazul acesta).

Aici intervine „metanoia”: îl cunosc pe El şi asta mă face să mă cunosc pe mine. Iar dacă mă cunosc pe mine nu îl mai confund pe EL cu mine. Oricum am lua-o, de la El către mine sau invers, rezultatul trebuie să fie acelaşi. Dacă cunoaşterea Lui nu duce la cunoaşterea mea proprie, acolo nu e cunoaşterea „lui Dumnezeu”. Nu pot deveni „ca El” dacă nu ştiu cine sunt eu. Nu e o contopire a personalităţii mele în El, ci o relaţie cu un partener cu care încep să semăn, păstrându-mi totuşi libertatea şi personalitatea. Sunt „în EL” dar nu pierdut, ci din ce în ce mai regăsit. Întâlnirea cu EL e începutul regăsirii mele, un proces de o viaţă sau chiar pentru eternitate. Dar cum să mă regăsesc dacă eu mă neg sau mă dispreţuiesc? Cum să ştiu cine sunt dacă sunt învăţat că eu nu contez, că „eu sunt nimic şi Dumnezeu e totul”?!

Rasism, intoleranță, discriminare

O parte din Biserica americană (din Sud în special) a încurajat și practicat rasismul ca parte a ideologiei ei. Apariția rasismului într-o țară fondată pe „principii creștine” nu este o simplă coincidență. (Jesus saves, dar numai albi!) Ce se întâmplă astăzi este doar o revenire. Americanii au o problemă cu diferența de culoare, europenii au o problemă cu diferențele etnice sau sexuale. De fapt, e o revenire la spiritul arhaic, primitiv al umanității care respinge ceea ce e străin, ciudat, diferit. Orice individ diferit sau altfel decât grupul dominant, devine automat ținta prejudecăților și a respingerii. În psihanaliză acest lucru este explicat prin proiecție: respingem în afara noastră ceea ce nu putem accepta în noi înșine. Teama de a fi diferiți ne face să respingem pe cei diferiți. Deși istoria umanității e martora faptului că cei care au făcut cu adevărat ceva semnificativ au fost tocmai cei diferiți, ciudați, curajoși, oamenii continuă să fie dominați de uniformism, de gregarism, de spiritul de turmă sau de trib.

Erich From spune că omul

„nu-şi recunoaşte sau identifică semenii la fel de uşor ca animalele. Pentru el, limba, obiceiurile, îmbrăcămintea şi alte criterii, percepute mai degrabă de minte decât de instinct, determină cine este din aceeaşi specie şi cine nu… Omului, exact din cauza lipsei echipamentului instinctual, îi lipseşte şi percepţia identităţii speciei sale şi percepe un străin ca făcând parte din altă specie”.[1]

Această lipsă de percepţie a identităţii sale care transformă orice străin într-un duşman, este deseori motivată religios, deşi tocmai religia cere omului să fie solidar cu aproapele său. S-au facut de-a lungul timpului tot felul de teste cu privire la acest comportament. Cel mai banal dar și cel mai  semnificativ test este acela în care o persoană îmbrăcată în niște straie sărăcăcioase pătrunde în mijlocul unui grup. Reacția firească a celor din jur e de respingere, ocolire, evitare. Când aceeași persoană revine îmbracată elegant, lumea din jur rămâne relaxată și binevoitoare.

Naționalismele extreme sunt, la rândul lor, forme de tribalism. Uniformismul și conformismul sunt caracteristicile principale ale oamenilor dominați de tribalism. Trebuie însă să explic faptul că atunci când mă refer la opusul conformismului și al uniformismului nu am în vedere acel gen de indivizi care sunt împotriva a tot și toate și care vor să pară deosebiți. Cu atât mai puțin la cei care cred că toată lumea e împotriva lor, pentru că ei aparțin vreunui grup special (vezi aici și tendința celor care se pretind creștini persecutați). Mă refer la oamenii care și-au găsit spiritul și sensul propriu, spiritul creator, oameni care pot supraviețui și în lipsa apartenenței la grup, la cult, la nație. Acest indivizi pot fi parte a unor grupuri, a unor culte, a unor nații, dar valoarea lor nu e dată de apartenența la ele, ci ei sunt cei care dau valoare grupului, cultului, nației.

„În Noiembrie 2018 știrile din înteaga lume vorbeau despre un misionar creștin omorât pe insula North Sentinel din Marea Andaman de către tribul Sentinelese. Se spunea la vremea aceea ca acest trib «respinge contactul cu lumea modernă», ceea ce e puțin probabil. Impresia dinafară e că ei resping lumea modernă, în realitate ei resping tot ceea ce este străin pentru cunoașterea lor. Tot ce este străin devine automat dușman. Este același mecanism de care este afectat și omul modern: respingerea în primă fază a lucrurilor necunoscute, pentru că ele creează impresia de intruziune, de pericol. Avem de-a face deci cu un comportament primitiv care se regăsește la oricare nivel al civilizației umane. În urmă cu câteva mii de ani, contextul socio-politic întărea și perpetua această nevoie de respingere, din dorința firească a omului de a-și apăra tribul, comunitatea, resursele. Exemplul tribului Sentinelese e ca o întoarcere în timpˮ.[2]

De câteva ori am avut ocazia să citesc postări ale unor români plecați în afară si care rememorau apartenența lor la românism, ortodoxie și altele. Da, domnule, străinii au asta și asta, dar tot acasă e mai bine, tot în săraca mea țară bogată e mai bine (după ce și-au pus bine familiile și neamurile la adăpost de sărăcia din țara lui, cu banii și oportunitățile străine). Astfel de oameni găsesc permanent un umăr pe care sa-și plângă incapacitatea de a depăși tribalismul, pentru că umanitatea în general e dominată de așa ceva. Numai dacă luăm în calcul cu câtă înverșunare e criticat globalismul, europenismul și e suficient să vezi acest spirit tribal care răbufnește permanent, mai ales în societățile imature.

În mod paradoxal, cei care se pretind creștini, sunt si ei parte a acestei respingeri. Oamenii religioși sunt primii care resping o astfel de perspectivă. Pentru ei e biblic să respingi globalismul, deși tocmai Biblia este cea care spune că e inevitabilă o astfel de progresie a umanității. Da, exista o formă pervertită a globalismului, dar el ca atare trebuie văzut în primul rând ca o ieșire a umanității din spiritul tribal care a făcut în trecut atâtea și atâtea victime. Războaiele moderne sunt mici copii pe lângă genocidurile preistoriei și antichității. Incapacitatea de a vedea dincolo de lungimea propriului nas ne face să credem că acum e cel mai rău. La fel spunem și despre imoralitate. Vedem o paradă gay și dăm ochii peste cap ca niște calugărițe virgine, pentru că nu cunoaștem nici măcar istoria propriei credințe, născută în contextul în care astfel de lucruri erau aproape normale. Lumea noastră e singura lume pe care o cunoaștem, pentru că nu poți fi conformist sau uniformist fără să fii și ignorant. (Jesus saves, dar numai heterosexuali!)

Și apoi, e același gen de respingere: ceea ce e negat sau suprimat în interior, devine ținta atacurilor furibunde în afară. Dacă am crescut într-un mediu în care sexul era un tabu, ceva interzis și murdar, acest lucru produce o energie interioară negativă care, mai devreme sau mai tarziu, va exploda în afară. Pentru că suntem toleranți cu noi inșine indiferent cât de perverși suntem, vom năvăli ca niște primitivi împotriva altora. Alții vor deveni ținta refulărilor noastre sexuale și ale interdicțiilor care ne-au fost impuse. Anumite „autoritățiˮ au defilat înaintea ochilor noștri și ne-au fermecat cu „adevăruri supremeˮ și „principii universaleˮ și ne-au transformat în niște cățeluși docili fără personalitate. De aici teama și revolta împotriva celor care vor să fie liberi. Nu din moralitate și „iubire de Dumnezeuˮ urâm libertatea altora, ci pentru că nu putem percepe viața dincolo de lanțurile care ne-au fost impuse. Dacă capra noastră e moarta, trebuie să moară și a vecinului.

Așa trebuie înțeleasă sintagma: „Schimbarea lumii începe cu tineˮ. Dacă nu am reușit să ne liniștim demonii interiori și n-am făcut pace cu propriile cotloane întunecate ale sufletului, ele ne vor bântui permanent și ne vor transforma în niște fiare flămânde împotriva altora. Nu e despre moralitate sau despre apărarea unor valori atunci când ne năpustim asupra altora, ci despre lipsa libertății, despre lipsa cunoașterii proprii, despre incapacitatea de a ne îmbrățișa pe noi înșine.

„Uneori – spune Miroslav Volf – dezumanizarea altora și maltratarea care rezultă sunt o proiecție a propriei uri individuale sau colective față de noi înșine; îi persecutăm pe alții pentru că suntem stânjeniți de străinul din noi înșineˮ.[3]

[1] Putere și violență. Chipul deformat al divinității. O critică asupra violenței biblice

[2] Erich Fromm. Anatomia distructivităţii

[3] Miroslav Volf. Excludere și îmbrățișare

În poza: membri ai Klu-Klux-Klan într-o biserică https://www.history.com/topics/reconstruction/ku-klux-klan

Mitul părintelui-prieten

În contextul discuţiei despre educaţia sexuală în şcoli, apare tot mai des ideea că „numai noi, părinţii, ştim ce e mai bine pentru copiii noştri” şi, în consecinţă, acest tip de educaţie ar trebui făcută acasă. Sună foarte drăguţ, şi discuţia s-ar încheia aici dacă n-ar fi unii care, în mod paradoxal, ştiu câteva lucruri în plus decât ştiu mulţi dintre părinţi.

Eram la facultate în Oradea când mi-a venit ideea de a face un blog unde să discut cu oameni (tineri, în special) care au tendinţe de suicid. Trecusem eu însumi printr-o astfel de situaţie şi am zis că aş putea fi de ajutor altora care trec prin aceleaşi stări şi caută ajutor. Am discutat pe acel blog cu zeci de tineri cu tot felul de probleme: de la iubiri neînţelese sau eşecuri în dragoste, la probleme cu părinţii sau altele care îi făceau pe tineri să dorească să renunţe la viaţă.

Astăzi am reintrat pe blog şi am găsit textul unei tinere pe care l-am şi postat pe facebook. (Nu are nume, adresă, deci e un text anonim, ca să nu își facă cineva gânduri că public ceea ce ar trebui să fie confidențial). Ce mi-a scris această fată nu diferă de zecile de mesaje pe care le-am primit pe acel blog. Există însă ceva ce mi-a atras atenţia şi care se repetă in multe dintre mesajele tinerilor: ideea că părinţii nu pot fi nişte confidenţi în problemele delicate cu care ei se confruntă.

„Părinţii mă iubesc, dar…”

„Nu am probleme cu părinţii, dar nu pot vorbi cu ei astfel de lucruri.”

„Nu cred că părinţii ar înţelege prin ce trec eu.”

„Părinţii sunt prea ocupaţi ca să aibă timp de mine” etc.

În plus, multe mesaje în care părinţii înşişi sunt „problemaˮ pe care tinerii o reclamă și din cauza căreia vor să renunțe la viață.

Am întâlnit situaţii în care unii tineri spuneau că au o relaţie foarte bună cu părinţii, un fel de „prietenie”. Nu exclud varianta asta, însă cred că în astfel de cazuri au existat nişte condiţii excepţionale care au dus la astfel de situaţii, regula fiind aceea că părinţii ar fi ultimii la care copiii/tinerii ar apela în chestiuni de natură intimă (sexuală sau sufletească). Sau dacă o fac, problemele sunt suficient de evazive ca să poată fi spuse și, de aici, impresia părintelui că, vezi domnule, ce încredere are copilul în el!

Cred că pe undeva părinţii încearcă să-şi depăşească rolul. Părinţii se simt ameninţaţi de faptul că nişte străini ajung să fie confidenţii copiilor lor. Se simt aproape trădaţi. După ce ţi-ai crescut odraslele şi te-ai chinuit cu ele, în loc să vină la tine să îţi ceară sfaturi, ele se duc la vecini, prieteni, profesori sau la „sfântul google”. Părinţii doresc ca odraslele lor să îi copie. Părinţii ar dori să ştie că au fost suficient de devotaţi şi că au fost nişte modele pentru copiii lor… Şi apare, la părinţi, inevitabil întrebarea: Ce ar fi trebuit să fac şi n-am făcut (de copilul nu are încredere să vorbească cu mine astfel de lucruri)?

Eu cred (şi este părerea mea exclusivă) că repetitivitatea obiceiului la copii de a nu vorbi cu părinţii chestiuni intime se datorează tocmai faptului că, pe undeva, în mod natural, părinţii sunt depăşiţi de acest rol. Poate nu toţi, dar aproape toţi. E felul acela în care viaţa le spune: până aici! Tot ce fac ei pentru copiii lor exclude în ultima fază tocmai acest rol. Nu spun că nu s-ar pricepe, ci că intervine o prăpastie care nu mai permite astfel de discuții. Şi nu trebuie luat ca pe un afront, ci mai degrabă ca pe un avantaj. Un avantaj pentru copii. Nu e nevoie să vă conving de faptul că oricare dintre noi vorbim mai uşor chestiuni delicate cu cineva care nu ne cunoaşte. Cel puţin până la o vârstă. Când eşti matur nici nu mai ai ce discuta, intri în faza aia de le-ai făcut şi le-ai cunoscut pe toate.

Chiar dacă ne place sau nu, aceasta e realitatea. Şi dacă aşa stau lucrurile, un părinte ar trebui mai degrabă să se întrebe: ce pot face până atunci (adică până la vârsta marilor întrebări), astfel încât copilul/tânărul măcar să ceară sfaturi unde trebuie şi să aibă suficient discernământ să aleagă ce e bun? Observaţi că problema nu e dacă îl întreabă pe tata sau pe altcineva, ci capacitatea de a absorbi un răspuns suficient de corect care să îl conducă unde trebuie. Pretenţia asta că părinţii trebuie musai să facă acest exerciţiu e mai degrabă o chestiune egoistă. Cum spuneam, părinţii se simt trădaţi, daţi la o parte. Prin faptul că cer opinii în altă parte decât de la părinţi, copiii transmit un mesaj de independenţă, iar această independenţă părinţii o văd ca pe o respingere. Dacă mai luăm în calcul şi faptul că mulţi părinţi „trăiesc numai pentru copiiˮ, independența aceasta e o adevărată catastrofă.

Ce ar trebui, de fapt, să urmeareasca un părinte?

În primul rând, părinţii ar trebui să asigure copiilor suficientă libertate şi independență de a decide să vorbească despre problemele lor. Vă rog să înţelegeţi că „problemele lorˮ nu sunt la fel ca ale părinţilor. În al doilea rând: dacă decide să vorbească cu mama sau cu tata, cei doi trebuie să fie suficient de deschişi şi de relaxaţi să nu transforme o discuţie despre sex într-o mare tragedie. Din păcate tocmai asta e beleaua în astfel de cazuri: preocupaţi cu munca, creşterea copiilor şi alte lucruri, părinţii deseori rămân blocaţi în nişte stereotipuri „de pe vremea lorˮ. Inevitabil stereotipurile aduc frustrare, pentru că se simt depăşiţi de vremuri, şi frustrarea împiedică maleabilitatea. De aici şi neînţelegerile dintre generaţii.

O altă chestiune e conştientizarea faptului că copii nu sunt proprietatea părinţilor. Copiii nu au fost născuţi să devină roboţeii părinţilor sau cópiile lor. Copiii sunt alte făpturi, alţi oameni, alte persoane, cu drumul, idealul şi viaţa lor. În plus, copiii trăiesc într-un alt timp. Societatea se schimbă, progresează. Cum spuneam, deşi se aseamănă, problemele copiilor nu sunt la fel ca problemele părinţilor la vremea când erau ei copii. Părinţii ar trebui să renunţe la mentalitatea aceea disperată că „ştiu ei mai bine”. Nu ştiu mai bine, doar se agaţă de sloganuri pentru că simt că vremea lor trece.

În ultimul rând, aş recomanda părinţilor o reîntoarcere la propria lor tinereţe. În timp ce copiii se îndreaptă vertiginos către maturitate, e vremea părinţilor pentru ei înşişi după zeci de ani de crescut copii. În loc să stea toată ziua după fundul copiilor, ca nişte maturi scorţoşi şi acri, independența copiilor ar trebui să renască propria lor independență pierdută o vreme printre scutece şi datorii. În timp ce copiii se afundă în viaţă, părinţii ar trebui să se retragă din vâltoarea ei, redescoperind propria viaţă. Dacă un părinte nu înţelege că viaţa e mai mult şi altceva decât a face copii, înseamnă că s-a chinuit inutil. Orice copil ar spune părintelui acelaşi lucru: „Vezi-ţi de viaţa ta, odihneşte-te, călătoreşte, trăieşte! Eu am drumul meuˮ.

Abuz, vinovăţie, religie şi…înapoi la abuz

Un copil abuzat, victimizat devine, automat, și o victimă a propriei vinovății. El nu are toate datele pentru lucrurile care i se întâmplă. Nu știe cum să reacționeze. Cui să-i spună şi cu ce cuvinte? Ce vor crede alţii dacă vor afla? Cum îl vor privi apoi colegii, prietenii? Mai mult, cum să mai aibă încredere într-un adult, când deja unul l-a molestat sau abuzat? Singura reacție prezibilă a unui copil va fi închiderea în propria cochilie dintr-o dorință absolut firească de a se apăra.

În plus, el aude că societatea critică victimele care au fost violate, abuzate. „Dacă au fost violate şi n-au spus nimic, înseamnă că le-a plăcut”, spun unii. Vă daţi seama că cei care gândesc atât de deformat, nu pot fi convinşi nicicum de nevinovăţia unei victime. Ei întotdeauna vor găsi motive să creadă că „trebuie să fi făcut ele ceva de au fost violate”. Copilul creşte într-o astfel de societate. Unii spun că e diferență între o femeie matură violată și un copil. O societate care învinovățește o femeie pentru că a fost violată, nu prețuiește nici copilul, chiar dacă vrea să arate asta. O societate care găsește vinovată o femeie care e violată, dar crede că apără drepturile copilului, e o societate schizofrenică.

Copilul se poate simţi vinovat şi pentru simplul fapt că părinţii lui se despart. Adulţii au deseori tot felul de lucruri de împărţit şi tot felul de motive pentru care nu mai vor să fie împreună. În multe cazuri, copilul crede că acest lucru se întâmplă din cauza lui. E pus apoi să aleagă „între mama şi tata”, e pus, de fapt, să poarte povara pe care cei doi soţi maturi o poartă individual. Copilul devine judecător într-o situaţie în care el trebuia a fie doar beneficiarul dragostei şi liniştii căminului pe care cei doi trebuia să îl construiască. Iată un copil care, mai mult ca sigur, în multe alte situaţii îi va fi greu să pună lucrurile „împreună” în mintea lui. El e rupt in interiorul lui, in sufetul lui. De aici gândirea de cutiuţa: aici e mama, aici e tata, aici sunt eu, niciodată toţi în acelaşi timp şi în aceeaşi situaţie. Mintea lui va fi iremediabil scindată şi faţă de altfel de situaţii. (Gândiți-vă pentru o clipă la o societate formată în majoritate din astfel de indivizi!)

Bineînţeles că sunt mii de situaţii în care un copil poate fi victimă. Săptămâna trecută circula o ştire cu o fetiţă violată timp de doi ani de tatăl vitreg cu acordul mamei. Nu e doar un viol, e un viol concertat, admis, planificat. Doi ani! Şi e doar unul din cazurile care apar, când şi când, în mass-media. Doi ani în care acea copilă cu siguranţă era total debusolată cu privire la ceea ce i se întâmplă, devreme ce tocmai cei care trebuiau să o protejeze o molestau. Cum să aibă încredere față de un adult când tocmai cei care trebuiau să aibă grijă de ea au molestat-o?!

Tragic e că astfel de evenimente nu se termină atunci când copilul găseşte putere să spună cuiva sau atunci când se află într-un fel sau altul. La ce fel de justiţie are România, ba chiar ar fi de preferat să nu se afle niciodată ce i s-a întâmplat unui copil. Au fost cazuri când copilul molestat locuia vizavi de agresorul pe care justiţia l-a lăsat în libertate! Pe unele victime, vina unor abuzuri le împinge la suicid, pe altele la fapte anti-sociale, iar altele se resemnează în…religie. Această „doamnă anostă, autoritară și perversă”, promite linişte şi siguranţă, dar funcţionează cu aceleaşi mecanisme ca ale agresorilor: alimentează vina, pentru ca permanent să poată oferi iluzia iertării în schimbul unor beneficii pentru îmbuibaţii ei slujitori. Victimele familiilor, ale statului, ale orfelinatelor, ale închisorilor etc. devin automat și victime ale religiei. Religia devine un fel de „opiu” menit să liniştească conştiinţa pe nedrept vinovată a acestor nenorociţi ai împrejurărilor. În loc să lupte împotriva acestui gen de abuzuri pentru a le stopa şi pentru a face dreptate victimelor – aşa cum dealtfel e stipulat în Biblie – religia, biserica, religioşii, moraliştii devin complici. Femeia trebuie să fie supusă; dacă o bate bărbatul înseamnă că a făcut ea ceva. Fetele violate și agresate sigur au avut o vestimentatie neadecvată, iar gibonul a fost pur și simplu provocat. Copiii trebuie disciplinați, pentru că – nu-i așa?! – „bătaia e ruptă din raiˮ sau „Dumnezeu ceartă și pedepsește pe cei pe care îi iubeșteˮ. Foarte drăgut, biblic am spune. Sau cum se spunea când eram la cămin: „Trebuie să fi făcut tu ceva de te-a bătut, nu ești chiar atât de nevinovatˮ. O relativizare a agresiunii: nici victima nu e victimă sută la sută, nici agresorul nu e agresor sută la sută. Într-o astfel de situație, nu rămâne decât să uităm incidentul, ca și când nu s-a întâmplat nimic.

Luaţi în calcul, de pildă, atitudinea aşa zisului „grup de rugăciune din parlamentˮ care se opune educaţiei sexuale. Acea educaţie sexuală care ar trebui să il înveţe pe copil că orice atingere a zonelor lui intime sau ceva asemănător e un abuz şi trebuie reclamat. Acesta este unul din aspectele „educaţiei sexuale”, nu filmele porno care rulează în mintea acestor moraliști, la rândul lor abuzaţi de părinţi religioşi care le-au înfierat mintea cu tot felul de frici şi vinovăţii. Dacă ei n-au putut vorbi despre sexualitatea lor şi au crescut în lagăre familiale unde discuţia despre sex era ceva interzis, păcătos, tabu, nimeni să nu mai poate face acest lucru. Discuțiile despre sex le-ar răscoli propriile angoase și devieri legate de același subiect. Victimizarea şi abuzul devin norme într-o societate de abuzaţi.

De ce credeţi că în 10 ani de abuz la Seminarul Teologic din Huşi, nici un elev n-a vorbit despre violurile la care erau supuşi? De ce credeţi că nici un elev n-a vorbit despre atmosfera lascivă care plana în acel seminar? Mai mult, de ce părinţii înşişi n-au vorbit atunci când au aflat ce se întâmplă acolo? De ce a fost nevoie ca nişte jurnalişti să scoată la suprafaţă abuzurile şi mizeria morală dintr-un institut de teologie? Pentru că starea asta de victimizare e atâta de întipărită în societatea românească, şi e atâta de alimentată de religia naţională, că e greu să ieşi din acest păienjeniş. O religie care alimentează vina pentru a profita de pe urma victimelor, nu va fi niciodată una care sa dea dreptate victimelor. Clerul însuşi, slujitorii, reprezentanţii bisericilor şi ai cultelor sunt ei înşişi abuzatori care întreţin această atmosferă de tăcere şi de ascundere a adevărului.

De ce credeți că nu există nici un scandal de abuz în cultele neoprotestante? Pentru că nu există așa ceva, ar spune unii. Da, de unde! Pentru că enoriașii sunt învățați să creadă și să perpetueze ideea că divulgarea mizeriilor din interior ar aduce un prejudiciu lui Dumnezeu însuși. Se păstrează mizeria sub preș sau se spală rufele în familie, pentru ca reputația lui Dumnezeu (!) să nu fie știrbită. Toată lumea trebuie să știe că acolo lucrurile merg ca unse, ca ei sunt „curațiˮ. Numai că, așa cum dacă vrei să cureți ceva, murdărești altceva, păstrarea unei imagini curate a comunității se face deseori cu un preț prea scump: eliminarea unor membri vulnerabili. Orice se întâmplă, toată lumea trebuie să cadă de acord ca „cei care nu sunt ca noi, sunt împotriva noastrăˮ sau ca „n-au fost niciodată dintr-ai noștriˮ. Se încurajează o „ipocrizie sfântăˮ bazată tocmai pe Biblia care ar fi trebuit să dea pe față astfel de apucături.

Jurnaliștii care au investigat cazul de la Huși au fost acuzați că „smintesc poporulˮ. Adevărul nu smintește pe nimeni, doar minciuna și prefăcătoria face asta. Sminteala vine după ce zeci de ani s-a întreținut o atmosfera sfântă într-un climat totalmente murdar. Ar fi mai simplu pentru toți să ne comportăm ca ceea ce suntem în realitate: oameni păcătoși, cu metehne și slăbiciuni. Să admitem că putem oricând să o luăm pe arătură, iată un mod de a ne păzi și vindeca. Să admitem că sunt probleme de natură sexuală în societate. Să vrem să învățăm despre asta e un mod de a ne păzi și vindeca. Negarea acestor lucruri, respingerea și ascunderea lor, duce la abuzuri ca cele de la Huși, Constanța și ca sutele și chiar miile din familiile „tradiționaleˮ.

De ce credeţi că în România singura problemă sexuală e… homosexualitatea? Pentru că e o formă de refulare a celorlalte deviaţii sexuale acceptate, practicate, ascunse şi întreţinute. O minte religioasă vinovată va trebui într-un final să găsească un ţap ispăşitor care să îi ofere o liniştire cathartică; să îi ofere măcar pentru puţină vreme impresia că e de partea adevărului. Astfel de oameni, vinovaţi şi cu mintea plină de fantasme sexuale suprimate ies în stradă împotriva altora care au în comun aceeaşi problemă (sexuală) dar diferă printr-un singur aspect: cei din urmă nu s-au lăsat manipulaţi şi abuzaţi de religie sau de biserică. Diferenţa dintre unii şi alţii e că cei din urmă au ieşit din cercul victimar, iar acest lucru deranjează. Libertatea deranjează. Aduceti-vă aminte, cei care cunosc cât de cât Biblia, de pilda fiului risipitor: fiul cel mare, moralistul, victima propriilor lui limitări și fantasme, s-a simţit deranjat la culme de destrăbălarea fiului cel mic, de deviaţiile lui de la morală. Sclavul nu poate suporta libertatea şi va găsi oricând motivaţii pentru frica lui de libertate: ascultarea de biserică, de Biblie, de Domnul etc. Sanchi! El colcăie pe dinăuntru de dorinţe dubioase pe care le va transforma oricând într-un „război sfânt” împotriva altora. Dar asta nu rezolvă problemele, ci le perpetuează. Se va ajunge, dacă nu s-a ajuns deja, la o societate de „victimeˮ, dacă nu reușim într-un final să ne debarasăm de „autoritățileˮ care au tot interesul să întrețină această stare.

Occidentul nu a renunțat la Dumnezeu, cum afirmă unii. Occidentul doar a reușit să depășească starea de victimă întreținută de religie. Dumnezeu și credința trebuie să fie cu totul altceva decât această stare de victimizare și îndobitocire motivate prin religie. Românii par „mai creștini decât alțiiˮ, pentru că au făcut din victimizare cheia religiei lor. Auto-victimizarea e antagonică spiritului cristic. Isus a fost victima violenței umane, însă învierea lui e dovada depășirii (și rezolvării) acestei stări. Religia românească s-a oprit undeva la mormânt, și din câte se vede, nici măcar nu e mormântul lui Isus. O religie a morților și a victimelor care nu se poate depăși pe sine, pentru că depășirea ar însemna însăși dispariția ei.

Așa se întrețin și victimele sociale. Biserica, religia nu se implică în rezolvarea acestor probleme, pentru că dispariția victimelor sociale ar duce la dispariția religiei care oferă opiul de care vorbeam mai sus. Dar prin asta ne dăm seama și de veridicitatea religiei: un cult care se întreține „dinˮ și „peˮ spinarea enoriașilor arată că nu are nimic de oferit, el doar jumulește. Este exact ca drogul: dai o gramadă de bani pentru o iluzie care nu te vindecă, ci doar amână și înrăutățește problema. Singurul care câstigă e doar cel care ți-l oferă.

Revelație și interpretare

Ni se spune permanent în comunitatea religioasă că, pentru interpretarea textului Bibliei, trebuie mers la context, adică tot la text. E un fel de a te învârti în jurul cozii: interpretez textul cu textul. Asta reprezintă mai degrabă o interpretare circulară, ce reiese doar din texte. Pentru o interpretare mai largă trebuie să îmi pun întrebarea: Ce anume a generat textul? Ce credințe, mentalități, superstiții, experiențe, limitări socio-culturale a influențat ceea ce s-a scris?

Plecarea de la text e un pas semnificativ în interpretare, însă nu este cel mai important pas şi nu reprezintă sursa primară. Numai dacă luăm în calcul faptul că textul urmează tradiţiei orale, atât la evrei, cât şi la creştini, asta ar fi suficient să ne ajute să înțelegem că textul nu reprezintă ultima verigă sau baza de la care ar trebui să se facă interpretarea. Textele pe care le avem noi astăzi sunt o urmare a tradiţiei orale care, ulterior, a fost pusă în scris. Comunitatea (atât cea ebraică, cât şi cea creştină) au funcţionat, la începuturile ei, fără o bază scrisă. Mai mult de atât, tradiţia orală însăşi, era la rândul ei o interpretare a revelaţiei pe care fiecare comunitate a pretins că a primit-o. Dumnezeu se revelează, dar omul trebuie să interpreteze această revelaţie, pentru că omul nu vorbeşte şi nu înţelege „în aceeaşi limbăˮ cu Dumnezeu. Dacă omul ar înţelege exact ceea ce Dumnezeu vrea să transmită, între el şi Dumnezeu n-ar mai fi nici o diferenţă. La acest aspect ar trebui să se gândească toţi cei care cred că Moise vorbea cu Dumnezeu „faţă în fataˮ sau că el şi alţii au priceput exact ce voia Dumnezeu să transmită. În ultimă instanță, „ceea ce este scrisˮ reprezintă cam a treia mână a revelaţiei. Asta ca să fiu indulgent, pentru că textele au suferit modificări peste modificări şi adăugiri peste adăugiri.

Biblia ca „normă de credinţăˮ este o negare a vieţii însăşi

Iacob Neusner spune că „nu Biblia (Vechiul Testament) este cea care a creat şi modelat spiritul religios al iudaismului, ci spiritul iudaismului a marcat Biblia cu amprenta propriei sale forme şi expresii. Viaţa, cu năzuinţele şi nevoile ei se schimbă de la o generaţie la altăˮ.[1] Altfel spus, viaţa e cea care dă sens textului, nu invers. Biblia ca „norma de credinţăˮ este o negare a vieţii însăşi, care suferă transformări în fiecare generaţie. Dacă astăzi noi am fi generaţia care ar scrie Biblia, cu siguranţă vreo trei sferturi din ce conţine ea nu s-ar mai regăsi.  

Textul final al Bibliei e o sumă de modificări şi adăugiri pe care ambele comunităţi (iudaică şi creştină) le-au făcut. Nu înseamnă că ei au modificat Biblia, ci că Biblia e un rezultat al modificărilor de la originea ei. Fiecare generaţie a adus noi şi noi interpretări şi modificări Bibliei până la canonizarea ei. Asta explică majoritatea textelor care se contrazic, mai ales în Primul Legământ. Evreii au fost mai puţin scrupuloşi cu textele, pentru că le-au înţeles de la început în primul rând ca pe o istorie a comunităţii lor şi abia apoi ca o revelaţie, comparativ cu creștinii care văd lucrurile exact invers.

Biblia reprezintă un stadiu al în înţelegerii divinităţii prin analogie

Pentru evreu, Biblia e rezultatul interpretării revelaţii orale, căreia i-a urmat scrierea. Evreii au înţeles, cel puţin încoace, faptul că Dumnezeu nu putea fi înţeles decât prin analogie.[2] Interpretarea aşa zisei revelaţii era de fapt o analogie a lui Dumnezeu, analogie care a luat chipul omului şi a condiţiilor în care el trăia, pentru că omul nu cunoaşte o altă realitate decât cea care îi e la îndemână. Dumnezeu a fost antropomorfizat şi sociomorfizat pentru a deveni accesibil înţelegerii umane. Iar aceasta antropomorfizare şi sociomorfizare poartă chipul omului de atunci, a omului primitiv, antic. Transcendentul şi istoricul au fost interdependente în acest process al revelaţiei.[3] De aici şi anormalitatea de a lua un text din antichitate pentru a face din el steag sau norma de credinţă, pentru că el aparţine în primul rând contextului de după „atunci şi acoloˮ. Biblia reprezintă un stadiu al în înţelegerii divinităţii prin analogie, stadiu care a suferit diverse modificări în funcţie de progresul la care se găsea comunitatea în stadiile ei de dezvoltare.

Referitor la progress, Karl Rahner spune că noi, creştinii (adică cei care au urmat comunităţii primitive) doar pornind de la Cristos avem posibilitatea să separăm revelaţia de istoria cu adăugirile şi deformările umane. Numai pornind de la Cristos putem înţelege ce şi cât din textul biblic reprezintă o interpretare corectă a revelaţiei faţă de balastul uman inevitabil care s-a interpus acestei interpretări.[4] Dacă am încerca să aprofundăm Vechiul Testament, spune el, ca nişte cercetători ai istoriei, făcând abstracţie de credinţa în Isus Cristos, nu am avea nici un criteriu pentru a distinge efectiv între manifestarea legitimă a lui Dumnezeu şi coruperea şi scurtcircuitarea omenească.[5] Creștinii și-au impropriat Vechiul Testament și l-au privit ca pe o revelație exclusivă, nu doar ignorând comunitatea care l-a produs (evreii), ci și condițiile primitive la care el face referire și care au fost scrise ulterior acestor condiții.

Omul care pretinde revelaţia se transformă inevitabil într-o comunicare a propriei sale înţelegeri privind divinitatea. El nu se poate depăşi pe sine în comunicarea a ceea ce i-a fost revelat. Revelaţia îmbracă forma propriei lui personalităţi. Dumnezeu a ales să respecte personalitatea şi libertatea omului oferindu-i acestuia privilegiul de a transmite revelaţia primită prin intermediul personalităţii lui. Omul nu e doar un vas sau o trompetă a revelaţiei, el devine una cu revelaţia pe care o primeşte. Când un om vorbeşte despre Dumnezeu, el nu trasmite nişte vorbe doar, ci se transmite pe sine. Din această cauză deseori ne dăm seama când un om e făţarnic şi nu are nici o legătură cu divinitatea, el transmiţând nişte vorbe goale fără nici o esenţă; ne dăm seama când un ins care vorbeşte „despre Dumnezeuˮ este, de fapt, un făţarnic, un fariseu, o trompetă goală: îl el revelaţia nu a luat chip.

Absolutismul textual ne împiedică să facem distincţie între lucrurile care aparţin cu adevărat revelaţiei şi inevitabila interferență umană.

Acum, cunoscând aceste lucruri, trebuie să înţelegem de ce absolutismul biblic nu doar că nu ajută, dar dăunează însăşi credinţei pe care vrem să o transmitem. Absolutismul textual ne împiedică să facem distincţie între lucrurile care aparţin cu adevărat revelaţiei şi inevitabila interferență umană. O atitudine mult mai relaxată faţă de text ne-ar ajuta să evităm desele situaţii în care suntem mai degrabă nişte fanatici, şi nicidecum nişte urmaşi ai lui Isus. Obscurantimsul nu poate fi un cadru proprice proclamării revelaţiei, cu atât mai mult cu cât am arătat deja că fiecare om are propriul lui mod de a înţelege această revelaţie. Riscul e ori să ne transformăm individual în nişte mici fanatici, ori să devenim o masă amorfă, un colectiv psihotic care transmite orice altceva numai pe Cristos nu.


[1] Iacob Neusner. Iudaismul în timpurile moderne. p. 100

[2] Karl Rahner. Tratat fundamental despre credință. p. 259

[3] Ibidem. p. 261

[4] Ibidem. p. 243

[5] Idem.

Așa m-am născut, așa mor

Religia reprezintă o chestiune extrem de serioasă în viaţa unui individ. Uneori râdem, glumim pe seama celor care cred lucruri aberante sau ciudate, dar dincolo de acest aspect există cel puţin o latură care trebuie privită cu alţi ochi faţă de cum a fost privită până acum. Mă refer la relaţia copilului cu religia. La noi în ţară, şi în majoritatea ţărilor, vârsta de 14 ani reprezintă momentul când copilul poate lua nişte decizii împreună cu părinţii. Până la 14 ani se presupune că un copil nu are discernământ, iar după 14 ani el are un discernământ parţial: nu are carte de identitate, nu poate călători singur, nu poate să facă multe lucruri fără acordul său împreună cu părinţii. Ce scăpă din vedere legislatorii este faptul că tot până la vârsta de 14 ani nici părinţii n-ar trebui să aibă voie să facă şi să ofere copilului lucruri faţă de care copilul nu îşi poate folosi discernământul. Religia e una dintre aceste laturi şi, poate, una dintre cele mai importante laturi care afectează în mod iremediabil personalitatea. Sunt unele excepţii, dar excepţiile doar întăresc regulă.

René Girard, referindu-se la tipul de relaţie părinte-copil, spune că un copil nu are capacitatea de a refuza sau discerne lucrurile pe care un părinte i le oferă. Dacă ceea ce părintele oferă vine însoţit şi de informaţia că „acesta e singurul adevărˮ, copilul va creşte deformat şi îi va fi aproape imposibil, la maturitate, să mai poată refuza sau critica lucrurile care i-au fost servite drept adevăr absolut. Pur şi simplu mintea lui intră într-un fel de ignoranță, o ignoranță bazată pe impresia falsă că deţine adevărul şi, deci, nu mai are rost efortul de a-l căuta sau de a-l critica. „Întreaga orientare a dorinţelor sale [ale copilului], adică viitoarea selecţie a modelelor, va fi afectată de aceasta. Este în joc personalitatea sa definitivă”.[1]

Părintele îi spune copilului că el deţine cheia înţelegerii tuturor lucrurilor, copilul are datoria de a accepta necondiţionat tot ceea ce părintele îl învaţă. Dacă e vorba de lucruri casnice, de conduită, chestiuni generale care intră în sarcina oricărui individ, asta e una, dar când e vorba de religie lucrurile stau cu totul diferit. Zecile de mii de confesiuni, culte, organizaţii, grupări, idei arată faptul că acest element al religiei nu poate fi bătut în cuie. Şi, mai grav, nu poate fi bătut în cuie fără a schilodi aproape pentru totdeauna personalitatea copilului şi a viitorului adult care, prin prisma acestor informaţii absolutiste, devine un handicapat socio-cultural, o victimă a religiei părinţilor lui.

Acest tip de relaţie poate fi extins la preoţi, educatori, învăţători, profesori. Copiii sunt trataţi ca nişte valize mutate de colo-colo în funcţie de interesul celor maturi, care pretind că au „cheia cunoaşteriiˮ. Copiii sunt tratați ca nişte butoaie în care adulţii îşi vărsa informațiile şi, odată cu ele, frustrările, mizeriile şi limitările personale. Se transmite invevitabil mesajul că tot ceea ce moşteneşte copilul de la bunici, părinţi etc. sunt lucruri care nu mai trebuie să sufere nici o schimbare, pentru că ele au fost deja cântărite şi evaluate şi se potrivesc mănuşă cu personalitatea viitorului adult. De fapt, acest lucru îl transformă pe individ, aşa cum am spus deja, într-un handicapat.

Religia ar trebui tratată ca o viitoare carieră. Criticăm părinţii care impun copiilor ce liceu sau facultate să aleagă, dar nu avem nici o problemă că, până la momentul acela, părinţii deja şi-au refulat propriile neputințe prin intermediul religiei. Sunt mulţi părinţi care îşi tratează copiii ca pe nişte posesii. Ştiţi aia cu „eu te-am făcut, eu te omorˮ. Copilul nu e o altă persoană, e doar „băiatul lui tataˮ sau „fata mamiiˮ care va realiza lucruri bune în viaţa numai dacă face ce spune tata sau mama. Copilul trebuie să fie copia fidelă a tatălui său a mamei, începând de la religie, până la meserie. Sunt mii de cazuri de copii care au ales aceeaşi meserie ca a părinţilor sau nu şi-au criticat religia familiei tocmai pentru a nu-i supăra pe părinţi. Genul acesta de decizii pleacă din nişte relaţii toxice, posesive, nesănătoase. Avem de-a face, de cele mai multe ori, cu nişte victime ale unui lanţ vicios. Rareori câte unul dintr-o astfel de familie reuşeşte să iasă din acest cerc devenind „oaia neagrăˮ a familiei, pentru ca ales altă meserie, alt tip de religie sau că s-a căsătorit cu altcineva decât ar fi vrut părinţii.

Dar să nu ne închipuim acum că, dacă cineva își schimbă religia, înseamnă că, automat, a ieșit din cercul vicios. Nu schimbarea religiei e rezolvarea problemei. Deseori, copiii crescuți cu mentalitatea că părinții sau preotul deține adevărul absolut, întrețin acest statut de victimă inclusiv atunci când își schimbă religia/cultul. Nu mai merge la ortodocși, merge la pocaiți. Asta nu a rezolvat problema, pentru că șablonul acesta victimar se repetă: alți lideri se vor erija în „deținători ai adevărului absolutˮ, alții vor cere aceeași ascultare și lipsă de discernământ. Ba, cu atât mai mult sunt șanse de a continua acest lanț victimar, pentru că apare ideea falsă că dacă ne-am schimbat religia/cultul înseamnă că „acum totul e okˮ. Există și o recompensare psihică a acestui comportament victimar: cu cât critici mai puțin cultul, religia, liderii, popa, pastorul, comitetul etc. cu atât vei fi considerat mai spiritual și ți se va oferi posibilități de afirmare. Pentru că despre afirmare e vorba în cele mai dese cazuri. De aici se nasc și abuzurile.

Se spune că pisica are 9 vieţi. Ca un iubitor de pisici vă spun că uneori nu au nici măcar una cum trebuie. Dar nu despre pisici e vorba aici, ci despre oameni. Avem o singură viaţă. Ea nu ne-a fost dată pentru a-i mulţumi pe alţii şi nici pentru a urma orbește calea altora, chiar dacă deseori căile oamenilor se intersectează. Religia nu ar trebui să facă parte din categoria lucrurilor pe care ni le însuşim doar pentru că ne-am intersectat cu ele. Faptul că m-am născut într-o familie unde mama şi tata practicau o religie, asta nu e un motiv să urmez aceeaşi religie. Eu nu sunt mama şi tata, eu sunt un altul, o altă persoană. În plus, nu am 9 vieţi pentru a-mi permite să îmbrăţişez fără discernământ ce au ales alţii, chiar dacă e vorba de mama şi de tata.

Uitaţi-vă la animale. Puiul creşte împreună cu mama sau cu ambii părinţi până la un moment, apoi, în mod natural, copilul e lăsat „să zboareˮ. Dacă nu face acest lucru, puiul devine o victimă sigură. În mod natural puiul e împins către independenţă. El trebuie să ia decizii proprii, îşi va urma propria cale. Permiteţi copiilor să zboare către calea lor şi, dacă mai puteţi, redresaţi-vă propria cale, mai ales în materie de religie. Începeţi cu înţelegerea faptului că independența e primordială oricărei cai, cu atât mai mult când e vorba de religie. Ar trebui să fie suspect pentru oricine atunci când i se cere sa fie „dependent de Dumnezeuˮ, pentru că, de cele mai multe ori, nu despre Dumnezeu este vorba, ci despre tot felul de forme de autoritate pe nedrept numite așa.

Alegerile corecte şi împlinitoare nu pot fi decât alegeri făcute în libertate. Folosiţi-vă discernământul, nu vă sfiiţi să criticaţi lucruri care nu vi se par în regulă, nu accepati tot felul de indivizi şi situaţii care ţin să ia forma unor „autorităţi divineˮ. Dacă orice astfel de autoritate vă încalcă liberatea de alegere impunându-vă tot felul de „adevăruri absoluteˮ, aveţi curajul să fiţi sceptici, răbdători, critici. La început va fi mai greu, dar rezultatul va fi unul pe măsură.

„Sistemul social îi obişnuieşte pe oameni să vadă funcţia, uniforma sau orice altceva ar mai putea fi ca dovadă a competenţei liderului şi, câtă vreme aceste simboluri, susţinute de către întregul sistem, sunt prezente, omul de rând nici măcar nu îndrăzneşte să se întrebe dacă împăratul poartă haine”.[2]

Încercați să vizualizați efectele pe care le are religia impusă în țara noastră. Copiii sunt luați de mici și „ștampilațiˮ ca făcând parte în mod necesar, obligatoriu dintr-un cult. La maturitate majoritatea dintre ei devin masa de manevră a liderilor de cult. Dacă popa spune că trebuie votat PSD-ul, majoritatea asta fac, pentru că așa au fost crescuți: cu ideea ca popa deține adevărul, popa are întotdeuna dreptate. În cultele neoprotestante e la fel: dacă pastorul spune ca trebuie să votezi la referendum, pastorul, care e „unsul Domnuluiˮ și „depozitarul adevărului absolutˮ, trebuie urmat orbește. Intervine, de fapt, un transfer de responsabilitate: individul e incapabil să ia niște decizii proprii, fiindu-i mai ușor să se lase condus, devreme ce acest lucru s-a întâmplat din fragedă pruncie. Vorba aia: „Dacă ai fost prostit de mic, la maturitate e floare la urecheˮ.

[1] René Girard. Violența și sacrul. pp. 160-161

[2] Erich Fromm. Anatomia distructivității umane. p. 183

Sociopații „deținători ai adevăruluiˮ

Când Adam a dat nume tuturor animalelor, acest fapt a determinat în mod automat un grad de putere a omului faţă de animale. Numirea unui lucru face ca acel lucru să devină subordonat celui care îl numeşte. Observaţi şi textul din Genesa: „Dumnezeu a numit lumina ziˮ, şi celelalte. Din acest motiv evreii refuzau să rostească numele divin, pentru că acest lucru însemna o formă de idolatrie: era ca şi când Dumnezeu se năştea din limbajul omului.[1]

În antichitate se credea în mod superstiţios în legătura magică dintre cuvânt şi realitatea pe care acesta o arăta. De aici teamă de blesteme, foarte des întâlnită în textele antice, deci şi în Biblie. Ursula le Guin spune că atunci „când numim ceva în mod corect, acest fapt ne dă o anumită putere asupra acelui lucruˮ.[2] Ce observăm, şi din ceea ce am scris mai sus, este faptul că elementul central al numirii, al etichetării e dorinţa de putere, de control.

Dorinţa de a „deţine ” adevărul, mai ales în mod absolut, vine din obsesia pentru putere.

În mod paradoxal, dorinţa de a deţine adevărul, mai ales în mod absolut, pleacă din aceeaşi dorinţă de putere. Iar dorinţa de putere pleacă în mod necesar tocmai de la lipsa deţinerii controlului. Alienarea omului faţă de el însuşi şi faţă de lume îl aruncă în mod necesar către căutarea unei siguranţe. Parafrazându-l pe apostolul Paul, întreb: Dacă ai adevărul, aşa cum te lauzi, de ce te comporţi ca şi când nu l-ai avea? De unde efervescenta de a arăta deţinerea adevărului, dacă nu tocmai din faptul că nu îl deții? Sau, mai rău, tocmai pentru că nu l-ai întâlnit, te agăţi aproape cu disperare de orice fărâmă de informaţie care face sens lumii în care trăieşti. De ce ar fi un partener gelos sau posesiv, dacă nu din frica de a pierde ceea ce nu poate deţine? Căci dacă pricepem că nu putem „deţineˮ pe cineva, cu atât mai mult nu putem deţine adevărul care, în mod necesar, ar trebui să ni se opună devreme ce spunem că el ne transformă. Nu doar că nu putem deţine adevărul, dar ca să aibă putere transformatoare, adevărul nu trebuie să ne aparţină, nu trebuie să fie în posesia noastră. Adevărul „în posesia meaˮ devine sluga intereselor mele și nu poate fi mai înalt şi mai mare decât cel care îl deţine.

Obsesia de a deţine adevărul este, până la urmă, o obsesie a controlului. Când alăturam acestei informaţii ideea că numai Dumnezeu poate deţine adevărul „în mod absolutˮ, asta arată faptul că mulţi proclamatori ai adevărului se găsesc într-o antinomie faţă de Dumnezeu însuşi. De aici pleacă şi cea mai perversă formă de idolatrie care nu poate fi înţeleasă într-o lume în care idolatria înseamnă doar statui, icoane, dorinţa excesivă după bani sau adorarea unor pseudo-modele. Idolatria înseamnă în primul rând o asociere a adevărului cu dorinţele noastre. Dumnezeu însuşi e asociat dorinţelor noastre. Adam şi Eva nu doar au făcut oameni după chipul lor, ei şi-au pus amprenta chipului lor pe toate lucrurile. Dumnezeu însuşi a devenit un produs al chipului lor.

Celor ce militează pentru adevăr, pentru valori, pentru principii le lipseşte smerenia specifică unor oameni care au înţeles că adevărul ar trebui să le depăşească lungul nasului. Pentru ei, adevărul e un fel de măgar pe care îl dezlegi când şi când şi-l pui să care o sarcină. Adică o slugă credincioasă care percutează oridecâteori elanul lor moralist vrea să demonstreze câte ceva. Adevărul nu e nici slugă şi nici un partener cu care joci table. El trebuie să fie înţeles ca un şir de trepte care trebuie urcate, ca o redută care trebuie cucerită. Comportamentul infantil şi delirant al unora care pretind că sunt deținătorii adevărului, arată de fapt nişte personaje narcisiste, complexate, frustrate care au găsit într-un sistem (religios, în cazul acesta) pământul fertil pentru a se exterioriza. Ei fac lucrul acesta folosindu-se tocmai de ceea ce, în mod normal, ar fi trebuit să îi vindece şi să îi oprească din nebunia lor: adevărul.


[1] Friederich Nietzsche spunea că există un „adevăr de limbajˮ: oamenii numesc sau conceptualizează lucruri care devin apoi „adevăruriˮ doar pentru că sunt numite așa.

[2] Ursula K. Le Guin. A Wizard of Earthsea.

Despre nebunie

Mintea nebunului „se mișcă într-un univers perfect, dar strâmtˮ.

(G. K. Chesterton)

În Vechiul Testament, ni se spune că un nebun este cel care afirmă: „Nu există Dumnezeuˮ. Într-adevăr, într-o vreme în care religia juca un rol predominant, faptul de a nu acorda credit unei divinități era ceva nebunesc. De fapt, perspectiva de a nu crede într-un zeu era foarte mică, ca şi atunci când ai fi întâlnit un nebun (dereglat psihic) pe stradă. Lumea antică era o lume exclusiv religioasă; tot ce se întâmpla era determinat, permis sau făcut de un zeu, indiferent cum îl chema. Credinţa în zei în antichitate era de fapt un produs cultural, comparativ cu angajamentele personale de mai târziu.

De cealaltă parte, în Noul Testament, perspectiva e aproape complet schimbată. Cel mai evident text despre nebunie îl întâlnim la bogatul căruia i-a rodit ţarina. (Lc 12,16-21) După ce a văzut că dăduse norocul peste el, bogatul a exclamat:

„Suflete, ai multe bogăţii strânse pentru mulţi ani; şezi, mănâncă şi veseleşte-te!ˮ

În vis, Dumnezeu i se arată și îl apostrofează:

„Nebunule, chiar în noaptea asta ai putea muri, iar lucrurile pe care le-ai adunat ale cui vor fi?ˮ

Aspectul care ne interesează pentru acest caz e faptul că perspectiva bogatului nu era una greşită. Faptul că îi rodise ţarina şi faptul el constatase cu satisfacţie acest lucru, facea parte dintr-un soi de adevăr: exact aşa stăteau lucrurile. Cineva dacă are o livadă şi munceşte la ea şi o îngrijeşte, e normal să îi dea roade şi aceste roade să îi ofere o satisfacţie. Sau dacă reuşeşte să își cumpere o maşină, o casă, orice. Problema bogatului din pildă şi problema oricuia aflat în acelaşi tip de situaţie, nu e constatarea faptului că a obţinut niște lucruri, ci limitarea orizontului vieţii la acele lucruri obținute. Nebunia, în acest caz, e să crezi că o posesiune sau posesiunile sunt cele mai importante lucruri și, mai mult, că ele ar determina valoarea propriei vieţi. Să te bazezi, adică, pe o imagine perfectă, dar îngrozitor de strâmtă.