Cum învățăm „ce trebuie”

Atunci când citim, mintea noastră în mod automat începe să facă diferenţa între informaţii: ce am citit ieri, cu ce am citit azi şi tot aşa. Permanent ea cântăreşte informaţiile şi scoate la suprafaţă pe cele care sunt superioare altora. Ca să se întâmple acest lucru, însă, trebuie să oferim minţii material de sortat. Dumnezeu, Natură sau orice nume i-aţi da, ne-a lăsat mintea cu această capacitate. Ea nu e doar o magazie de stocat informaţii, ci şi de sortat informaţii. Scopul sortarii informaţiei este de a ne face capabili să ne adaptăm vieţii cu complexitatea ei. Când nu oferim minţii informaţii ea începe de gândească unidirecţional sau se blochează.

Isus spunea că „orice cărturar care a învăţat ce trebuie despre împărăţia lui Dumnezeu se asemăna cu un gospodar care scoate din vistieria lui lucruri noi şi lucruri vechi”. (Mt 13,52) Am subliniat „ce trebuieˮ. Nu orice învățătură si nu orice cunoaștere e ce trebuie, ci numai aia în care are loc sortarea, amestecarea, afânarea lor. Adică nu doar stocăm, nu doar punem informaţie peste informaţie ca-ntr-un turn Babel, ci le și aerisim permanent, le înlocuim, le scoatem la soare, le reaşezăm sau le aruncăm dacă sunt stricate. Ieri o informaţie ţi s-a părut bună, dar asta fost ieri. Tu nu mai eşti cel de ieri. Ai crescut, te-ai maturizat, ai mai auzit ceva, ai mai citit. E normal, deci, ca anumite lucruri să nu se mai potrivească astăzi şi nu e nicio tragedie să recunoşti că ieri perspectiva ta a fost limitată şi chiar deformată. Cel ce-şi recunoaşte greşeala, creşte, se îmbogăţeşte. Nu poţi înlocui o informaţie decât dacă recunoşti că e stricată. Nu e o ruşine să recunoşti că ieri ai greşit. „Când eram copil, gândeam ca un copilˮ, spunea apostolul Paul.

Scriam mai demult despre cei care spun că „citesc numai Biblia”. Această afirmaţie vrea, la o primă citire, să facă obiectul unui gen de superioritate. În realitate, însă, un ins care citeşte „doar Biblia” face aceeaşi greşeală ca şi cel care nu citeşte deloc. El va avea o gândire unidirecţională, dogmatică, înţepenită. Şi atunci, nu mai e despre împărăţia lui Dumnezeu unde lucrurile sunt permanent împrospătate, ci despre frici, limitări, prejudecăţi care nu au nici o legătură cu ea.

„Gelozia divinăˮ – profilul unui psihopat

Unul din subiectele cu care mai totdeauna am avut de furcă a fost acela al „geloziei divine”. Tema e omniprezentă în Primul Testament. În linii mari, Dumnezeu face orice pentru a aduce sau pentru a readuce la sine poporul care a făcut greşeala să-l părăsească. Înţelegerea aceasta e deseori aplicată literalmente în gândirea creştină: Dumnezeu va face orice ca să te aducă la sine sau să te readucă dacă cumva ai făcut greşeală să-l părăseşti. (Vai, săracu’!) Uneori o astfel de situaţie de părăsire se întâlneşte cu vreo nenorocire, cu vreun accident…şi se face din asta o adevărată teologie a geloziei divine. Permanent cineva va avea grijă să amintească de cutare care, după ce a părăsit biserica/credința, a păţit el sau cineva apropiat câte ceva. De ce? Pentru că „Dumnezeu e gelos” şi, ca să te câştige de partea bună a baricadei, El va folosi orice mijloace.  Ţi se umflă, ţi se crăpă, ți se întâmplă neapărat ceva.  

Dar dacă pentru unii oameni o astfel de perspectivă e de-a dreptul şocantă, pentru alţii asta ar fi o dovadă a dragostei. Nenumăraţi oameni sunt de acord că gelozia e ceva absolut normal, pentru că, dacă nu există gelozie, înseamnă că nici dragoste nu e. În treburile religioase intervine chiar un fel de dependenţă: credinciosul va găsi mereu o legătură între păcatele lui şi  anumite lucruri contrare care i se întâmplă. Dacă nu îi reuşeşte o afacere, dacă nu ia un examen sau se întâmplă ceva mai grav, acesta nu poate fi decât un semn că Dumnezeu îl iubeşte şi vrea să îl înveţe o lecţie sau vrea să îl determine să se pocăiască. Şi cum oamenii mai totdeauna greşesc, un credincios ar avea motive permanente să se pocăiască şi, deci, acest ciclu al geloziei îşi găseşte mereu un sens în viaţa lui.

Când gelozia nu mai e despre „apărarea familieiˮ

Deseori gelozia e înţeleasă ca un fel de „apărare a familieiˮ. Bărbatul simte nevoia să îşi apere nevasta, iar ea se simte ocrotită când el îşi umflă muşchii în faţa vreunui alt mascul. Chestie de zoologie. Dar ce faci atunci când femeia nu mai vrea să stea lângă masculul alfa? Nu e nici un alt mascul la mijloc, deci nu vorbim despre apărarea familiei sau de vreo concurenţă acerbă între doi urangutani pentru poziţia de mascul-șef. Vorbim de dreptul şi de libertatea femeii de a trăi cum vrea şi cu cine vrea, mai ales atunci când bărbatul nu reprezintă individul lângă care ea să poată face acest lucru. 

În urmă cu câteva zile un bărbat şi-a omorât soţia şi pe fiul acesteia din altă căsătorie pe motiv că „nu suporta că l-a părăsit”. Insuportabilitatea asta nu trebuie înţeleasă ca şi când omul s-ar fi simţit singur sau neajutorat, ci că s-a simţit lezat că femeia l-a părăsit, ca şi când ea ar fi fost proprietatea lui. Ca să înţelegem mai bine: e ca şi când un sclav fuge de la stăpânul său şi, când e găsit, e pedepsit crunt sau chiar omorât. De ce? Pentru că sclavul e proprietatea acelui om care a plătit nişte bani pentru el şi e nevoie de o pedeapsă exemplară pentru că alţi sclavi să nu repete acelaşi gest. Tot ce aparţine sclavului stă acum în mâna stăpânului său care poate face orice doreşte.

Pentru o persoană care are accese de gelozie, partenerul e privit ca un fel de investiţie

De obicei, pentru o persoană care are accese de gelozie, partenerul e privit ca un fel de investiţie. Partenerul nu are voinţă proprie, nu are sentimente, nu are libertate, e doar o afacere care trebuie să funcţioneze. Şi nu oricum, ci cum vrea investitorul.  În momentul în care lucrurile degenerează, când nu mai sunt după aşteptările celui care investeşte, apare gelozia. Ca în cazul de mai sus, gelozia poate duce şi la crimă, pentru că investitorul nu poate suporta gândul că pierde. El trebuie să-şi recupereze cumva cheltuiala.

Un individ gelos e un individ care investeşte în celălalt. Dar n-o face dintr-un sentiment de dăruire, caritate sau dragoste, cum ne-am aştepta, ci pentru că în primul rând vrea să se simtă superior. Darurile lui sunt o dovadă a superiorităţii, nu a dragostei. El nu vrea să ajute partenerul său să-i  satisfacă o nevoie, o plăcere, ci vrea să îl câştige. E ca un trofeu. Celălalt trebuie să ştie că el conduce relaţia, că el ţine hăţurile. Nu e de mirare că cele mai dese accese de gelozie sau de violenţă le găsim la bărbaţi. La fel nu e de mirare că Biblia, scrisă dintr-o perspectivă patriarhală, îl prezintă pe Dumnezeu ca un partener gelos în stare de orice. Am scris într-un loc ca una dintre cele zece porunci îl arată pe bărbat ca fiind posesorul unor bunuri, printre care se numără şi nevasta lui.[1]

În ciuda faptului că vorbim despre o evidentă psihopatie care nu are nici o legătură cu dragostea, ci cu posesia, credincioşii, din frica de a nu critica textul biblic, acceptă această imagine grosolană despre Dumnezeu 

Deseori credincioşii vorbesc despre o „relaţieˮ a omului cu Dumnezeu. O relaţie de iubire. În mod paradoxal, însă, ei nu pot renunţa la imaginea aceasta de gelozie pe care Primul Legământ o atribuie divinităţii.  În ciuda faptului că vorbim despre o evidentă psihopatie care nu are nici o legătură cu dragostea, ci cu posesia, credincioşii, din frica de a nu critica textul biblic, acceptă această imagine grosolană despre Dumnezeu.  E o schizofrenie: acum îţi vorbesc despre nemărginită dragoste a lui Dumnezeu care s-a dăruit pe sine, iar în momentul următor îţi fac cu aceeaşi pasiune o apologie a geloziei în stare de orice. O demență totală.

Un îndrăgostit e cel care va spune: „Îţi mulţumesc pentru că te iubescˮ.[2] Un îndrăgostit se simte împlinit pentru că oferă, niciodată golit. Cei doi se caută unul pe altul pentru a-şi oferi şi a se oferi unul altuia. „Cântarea cântărilor” e despre această căutare şi abandonare reciprocă. Nu e despre macho-man sau despre masculul alfa care se crede superior şi vrea cu tot dinadinsul să arate asta. Paradoxal, ultimul lucru pe care l-ar face Dumnezeu e să se creadă sau să se dea superior. (Ca şi când n-ar fi, nu?!) Vrei să deţii controlul când ţi-ai pierdut controlul. Asta e paradoxul în cazul celui cuprins de gelozie. Asta înseamnă că n-a fost niciodată despre dragoste, n-a fost niciodată despre libertate, n-a fost niciodată vorba despre o relaţie reciprocă. Textul biblic nu e despre un Dumnezeu gelos, ci despre o imagine în oglindă a unei societăți patriarhale războinice în care bărbații dețin controlul tuturor lucrurilor.


[1] George Curinîi. Putere și violență. Chipul deformat al divinitatii. Edit. Sfântul Ierarh Nicolae. Brăila, 2020.

[2] Nicolae Dabija (1948-2021) – a fost un scriitor, istoric literar și om politic din Republica Moldova, membru de onoare al Academiei Române și membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei.

Ce „spune” Biblia

Am făcut afirmaţia că, timp de vreo 26 de ani, am citit Biblia de vreo 14-15 ori. Nu neapărat cap-coadă, ci pe bucăţi, pe cărţi. Sunt unii care încep să citească Biblia de la un cap la altul şi se opresc după câteva capitole plictisiţi sau confuzi. Iniţial am răsfoit-o şi unde mi s-a părut un text interesant, acolo m-am oprit şi am citit. Apoi am aflat că Biblia nu e o carte, ci o colecţie de cărţi, câteva zeci, care trebuie citite separat, fiecare insemnad câte ceva în contextul lor.

Biblia nu e o fiinţă cuvântătoare care să spună ceva. Ţine-o în bibliotecă sau într-un sertar şi nu vei auzi niciodată vreun glas venind de la ea.

Şi mă întreabă cineva: „Ce spune Biblia?” dacă tot am citit-o de atâtea ori. În urmă cu vreo 10-15 ani poate aş fi căzut în capcana unui răspuns care să satisfacă această întrebare. De data aceasta însă am fost nevoit să îi spun că Biblia nu „spune” nimic. Biblia nu e o fiinţă cuvântătoare care să spună ceva. Ţine-o în bibliotecă sau într-un sertar şi nu vei auzi niciodată vreun glas venind de la ea. Cu alte cuvinte, întrebarea nu e „ce spune Biblia”, ci ce citesc eu din ea şi cum o fac.

Un învăţat al legii mozaice l-a întrebat pe Isus ce anume trebuie să facă pentru a avea parte de viaţă veşnică. Şi Isus i-a răspuns:

Ce scrie în Lege? Cum citeşti în ea?”

„Să iubeşti pe Domnul… şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, spune el.

„Bine ai citit, i-a spus Isus, dacă faci aşa, vei avea viaţa veşnică”.

Ce i-a răspuns învăţătorul legii lui Isus, nu era ce scria în Lege, ci ce a interpretat el citind din Lege. Legea mozaică avea peste 600 de porunci. Ca să restrângi 600 de porunci la doar două, înseamnă să faci interpretare, adică înseamnă că citeşti într-un anume fel. Din cauza asta nu e corect să cauţi „ce spune Biblia”, ci ce vezi tu citind din ea ţinând cont de nişte reguli minime de interpretare.

Ce a afirmat Isus în relaţie cu acel învăţător e faptul că cel care citeşte Biblia nu e doar un vehicul care poartă un mesaj, ci în primul rând mediul în care ceea ce e scris în Biblie capăta rol de mesaj. Ceea ce este scris devine mesaj prin mijlocirea celui care citeşte. Cine afirmă „aşa mi-a spus Bibliaˮ minte sau e ignorant. Predicatorul nu spune „ce i-a spus Bibliaˮ, ci ce interpretează el citind din Biblie.

Oamenii nu citesc Biblia ca să vadă ce scrie în ea, ci o citesc ca să găsească în ea ceea ce comunitatea i-a învăţat deja că vor găsi.

Cunosc foarte bine câteva cercuri religioase, din cele în care se citeşte Biblia. O problemă majoră, fundamantala pe care am obsevat-o, e faptul că oamenii nu citesc Biblia ca să vadă ce scrie în ea, ci o citesc ca să găsească în ea ceea ce comunitatea i-a învăţat deja că vor găsi. Omul vine la biserică, la adunare şi într-un mod aproape automat el intră într-o relaţie de subordonare faţă de grup. El oricum nu ştie mai nimic şi se lasă purtat de concepţia şi interpretarea pe care o are deja adunarea în care a păşit. El nu are capacitatea de a refuza sau de a contrazice grupul, iar când ajunge să cunoască el însuşi ceva, acea cunoaştere e deja viciata de influenţa pe care grupul a exercitat-o asupra lui. La fel se întâmplă cu copiii din familiile religioase care primesc pe nemestecate informaţii când sunt mici, informaţii pe care nu le mai pot refuza său cântări când sunt mari. În cele mai multe cazuri oamenii trăiesc toată viaţa citind Biblia (sau văzând credinţă) prin ochelarii comunităţii în care s-au născut sau în care au intrat la un moment dat. Cu alte cuvinte, nu e niciodată despre „ce spune Biblia” sau – mai grav – „despre ce spune Dumnezeu (prin Biblie)”, ci despre ce şi cum citim noi acele texte.

De ce e important să ştim acest lucru?

De cele mai multe ori cădem în capcana absolutismului şi a fanatismului atunci când credem că Biblia ne vorbeşte nouă în mod infailibil şi unidirecţional. Când credem că Biblia ne vorbeşte nouă şi noi nu influenţăm cu nimic ceea ce ea „spune”, ne transformăm în nişte fanatici justiţiari crezând că facem ce trebuie sau ce e bine. Când credem că doar Biblia „spuneˮ ceva iar noi nu suntem influenţaţi de nimic în înţelegerea sau interpretarea mesajului ei, devenim inconştient nişte marionete ale unor interese de grup. Oamenii cred că deţin adevărul prin faptul că un grup mai mare împărtăşeşte aceeaşi credinţă că şi ei, când, de fapt e tocmai invers: pentru că un grup crede ceva, indivizii ajung să creadă aceleaşi lucruri influenţaţi de spiritul acelui grup.

Dileme

Cineva ar putea să se întrebe: „Totuşi, textele biblice au fost scrise ca să «spună» ceva destinatarilor”. Corect. Dar cea mai mare parte din aceste texte au peste 2000 de ani vechime, ceea ce înseamnă că, în mod normal, ele nu mai au destinatar. Textele au rămas, dar destinatarii nu mai sunt demult. Aici apare pericolul influenţei de grup. Dacă intri într-un grup care îţi spune că Biblia e infailibilă şi că scrierile ei sunt permanent valabile, felul cum o citeşti va depinde de această informaţie. Citeşti din ea ce vrea şi cum vrea comunitatea.

Ba, sunt organizaţii religioase care interzic citirea Bibliei (numai preotul are harul acesta) sau permit acest procedeu doar în anumite condiţii, pentru a-i putea conduce pe enoriaşi în felul lor de a interpreta textele. Deci, nu e despre ce „spuneˮ Biblia, ci e despre cum o citeşte o anumită comunitate. Dacă ar fi după cum „spune” Biblia, n-ar trebui să fie o problemă că indivizi separaţi o citesc şi o interpretează. Acest lucru devine, însă, o problemă, pentru ce de cele mai multe ori indivizii separaţi, fără obligaţii de grup, ajung la concluzii diferite fata de grupuri. Cine face parte dintr-un grup dar ajunge la concluzii diferite, e privit întâi cu suspiciune, apoi e izolat şi, într-un final, exclus.

Biblia conţine texte care au avut un mesaj pentru destinatarii acelor vremuri. O citire corectă a textelor ei implica căutarea a ceea ce a însemnat ele pentru destinatarii de atunci. Iar când facem acest lucru, dacă îl facem, trebuie să avem în vedere în ce măsură comunitatea sau cultura din care facem parte influenţează felul în care interpretăm Biblia; dacă nu cumva avem deja o interpretare a ei şi o citim doar pentru a ne confirma temerile, prejudecăţile şi limitările ideologice ale grupului din care facem parte.

De pildă, deși respingem violența și o considerăm ca pe ceva rău, credem în același timp că Dumnezeu e violent doar pentru că așa scrie în Biblie. Dacă scrie în Biblie, înseamnă că așa trebuie să fie. Și chiar dacă această conceptie se contrazice cu ce credem de regulă despre violență, nu ne putem debarasa de ea pentru că ne-a fost insuflată de către o comunitate în raport cu care avem o relație de subordonare. Ea, comunitatea, decide „ ce spune Bibliaˮ , inclusiv cu privire la violență (despre asta am scris în cartea „Putere și violențăˮ).

Un univers perfect, dar strâmt

Religia ca manifestare a narcisismului

 

„Nu mai crezi Biblia pentru că păcatul te-a depărtat de ea!” sau „Nu mai iubeşti biserica pentru că îţi place lumea [păcătoasă]”. Sunt sigur că aţi auzit aceste stereotipuri verbale în adunările religioase. Deseori am văzut scris pe Bibliile personale ale unora: „Această carte te va despărţi de lume sau lumea te va despărţi de ea”. Observaţi că aceste sintagme au un caracter profund dihotomic: ori, ori; nu există altă cale. Când eşti bombardat cu astfel de sloganuri şi nu ai alternative, rişti să crezi că orice nu se potriveşte cu ceea crezi că spune Biblia, nu poate fi decât ceva ce trebuie respins. Cu alte cuvinte: „Poţi să mănânci din toţi pomii din grădină, dar din acesta să nu mănânci, deoarece în ziua în care vei mânca, vei muri!” (Gen 2,16) Scurt! Nu există altă cale.

Religia farmecă oamenii cu universul ei „perfect, dar extrem de strâmt”

Gândirea religioasă ne spune permanent că nu există zona gri, nu există alternative, perspectivă aceasta fiind întotdeauna calea ignoranţei şi a fanatismului. Religia farmecă oamenii cu universul ei „perfect, dar extrem de strâmt”; nu trebuie să înţelegi lucrurile, e suficient ca ele să te constrângă pentru a crede că ele vin „de la Domnul”. Crescuţi cu sentimentul că suntem vinovaţi şi vrednici de pedeapsă, oamenii acceptă fără discernământ lucruri care li se opun şi le percep că pe nişte metode de a-şi ispăşi propriile vicii. Nu contează dacă popa sau pastorul are dreptate, dacă mă simt vinovat de ceva înseamnă că merit să fiu pedepsit şi nu sunt nici în măsură să critic ce fac ei, chiar şi împotriva mea. Asta dacă percep că e ceva impotriva mea şi nu mă las prostit de ideea că „Dumnezeu mă pedepseşte prin ei”. Nu credem nici măcar în „sacrificiul suprem a lui Isus”, deşi pretindem asta, pentru că dacă am fi crezut am fi respins varianta de a obţine vreo bunăvoinţă printr-o religie a caznei şi efortului transpirant.

Gardul trebuie să rămână în picioare pentru ca toată lumea să creadă că în spatele lui totul e în regulă

Adam şi Eva nu au ascultat să rămână în universul „perfect, dar strâmt” al (acelei) grădini. Cunoaşterea a intervenit când cei doi au pus la îndoială ideea că totul poate fi perfect doar pentru că stăteau în spatele unor ziduri. În Biblie avem ulterior imaginea unui staul unde oile stau la adăpost, ferite de atacuri din afară. E imaginea antică a tribului/triburilor care stăteau în propria cochilie şi respingeau tot ce era străin şi, posibil, nociv. Deşi ştim că Isus „a dărâmat gardul iudaicˮ – cum le place multora să spună – arătând o universalitate a credinţei, creştinii repetă aceeaşi poveste tribală baricadându-se în spatele zidurilor ideologice pe care le confundă deseori cu etica şi morala. Lumea nu e un duşman, ci devine un duşman în functie de ceea ce oamenii cred despre ea. Oricine şi orice poate deveni duşman dacă mintea noastră îşi făureşte o astfel de direcţie. Acelaşi mecanism, de pildă, a fost cu antisemitismul: în momentul în care am acceptat ideea eronată că evreul mi-e duşman, chiar dacă nu e, el va fi duşman. Orice cred că mi se opune, într-un fel sau altul, va deveni duşmanul meu şi orice se opune la ceea ce mă învaţă propria religie, va deveni duşmanul meu. Cine vrea să-mi dărâme gardul cu care mi-am înconjurat viaţa (regulile, dogmele, siguranțe, idei fixe etc.) va deveni duşmanul meu, pentru că mi-e greu şi chiar imposibil să accept că am trăit într-o eroare. Gardul trebuie să rămână în picioare pentru ca toată lumea să creadă că în spatele lui totul e în regulă.

Oricine sare gardul devine un pericol pentru ceilalţi, pentru că le zdruncina impresia falsă a siguranţei

Nu există libertate în interiorul grădinii. Grădina poate crea sentimental de siguranţă, de confort chiar, dar numai atât. Mulți sunt ca prințesa din turnul castelului închisă departe de lumea care „i-ar putea face răuˮ. În acest caz, Isus e mai degrabă dragonul care îi ține legați, decât prințul care îi scapă din această „colivie de aur”. Seamănă, mai degrabă, cu intenția multor oameni de a se ascunde de alții, de a-și ascunde partea întunecată din ei înșiși. Închiși in turnul lor departe de alții, ei se hrănesc cu sentimentul fals că sunt diferiți și, din această cauză, ei trebuie să se ferească de alții. Așa credeau si evreii în antichitate și mai toate popoarele care au avut această gândire de unicitate, mesianitate. Nu e nevoie să mai detaliez că era o impresie falsă. „Poţi mânca toţi pomii din grădina” poate fi satisfăcător pentru cineva care gândeşte cu stomacul. Pentru spiritele creatoare gardul nu e un element de siguranţă, ci de strâmtorare. Religia a avut grijă să numească „păcat” orice încercare de a dărâma sau escalada gardul. În plus, oricine sare gardul devine un pericol pentru ceilalţi, pentru că le zdruncina impresia falsă a siguranţei. Dacă cineva nu se simte sigur „în siguranţă”, înseamnă că acea siguranţă e falsă.

„Ne vom ruga pentru tine să îţi găseşti caleaˮ, spun cei care rămân în „grădinaˮ. Au dreptate. Dacă ne luăm după firul povestirii biblice, oamenii „au început să îl caute pe Dumnezeuˮ (Gen 4,26) după Cădere. Abia acum omul e liber, nu când totul părea aşezat şi perfect. Şi abia acum găsirea lui Dumnezeu va fi un rezultat al căutărilor sale, nicidecum un dat al existenţei. Şi poate aşa trebuia să fie de la început, dacă nu se băga religia – această fetiţă căreia îi e frică să stea singură – să îi convingă că „afară e un leu care ar putea să îi mănânce”. (Prov 22,13)

Biblia este ea insasi un produs al acestei gandiri de…turn. Ea nu e despre ce trebuie să faci, ci mai mult despre cum credeau alții că trebuie făcut. E ca în mitul lui Narcis: nu vedem adâncul apei, ci propriul chip, chipul umanității. Și pentru că cei mai mulți nu știu cum arată, – nu se cunosc pe ei înșiși – confundă chipul din apă cu chipul divinității care, ciudat, seamănă cu ei atât de bine!

Să fii spiritual: un lucru profund uman

Contrar concepţiei generale, spiritualitatea e mai mult despre şi pentru oameni, decât despre Dumnezeu.

Ce este mai lesne, întreabă Isus, să spui: „Păcatele îţi sunt iertate” sau „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă!”? (Mt 9,2; Mc 2,5)

Dacă era sau nu iertat paraliticul, numai Dumnezeu ştie, oamenii nu puteau vedea acest lucru. Ca să ştii sigur că paraliticul a primit iertare trebuie să crezi, pentru că iertarea nu se vede, nu poate fi cuantificată. De partea cealaltă, ca să vindeci un paralitic, să îl faci să se ridice după ce ani de zile corpul lui n-a vrut să-l asculte, iată o situaţie care poate fi cântărită, evaluată.

Unii spun că Isus a început cu iertarea deoarece paralizia acelui om era o consecinţă a unor păcate. Aşa se credea atunci: oamenii sunt bolnavi din pricina păcătuirii. O ocazie foarte bună pentru cei sănătoşi să se creadă nişte privilegiaţi ai divintatii.

Astăzi sunt milioane de bolnavi şi alte milioane de oameni sănătoşi (cel puţin aparent). Nu putem pune această situaţie pe seama lui Dumnezeu, mai ales crezând că unii sunt bolnavi pentru că ar fi mai păcătoşi decât alţii. Această concepţie este radical criticată de apostolul Paul în scrisoarea către romani când spune: „Nu e nici unul drept, nici unul măcar”.

Şi atunci, dincolo de ceea ce credeau oamenii, ce altceva ar mai fi putut arăta Isus în acel context cu paraliticul? Dacă suntem atenţi, vedem că în Evanghelii aproape de fiecare dată înainte de a oferi cuiva iertare, Isus întâi vindeca. Orbul din naştere, de pildă, abia a doua zi de la vindecare îl vede pe Isus şi crede în El. E ca un şablon: Isus vindeca sau face cuiva un favor şi apoi omul crede şi este iertat. În cazul paraliticului Isus procedează tocmai invers. Dacă motivul ar fi fost legat de faptul că paraliticul era bolnav pentru că pacatuiese şi avea întâi nevoie de iertare, acelaşi lucru trebuia aplicat tuturor bolnanilor pe care Isus i-a vindecat. E normal să credem deci că excepţia în acest caz nu are de-a face cu păcătuirea.

Să luăm în calcul altă variantă

Oricine îşi dă seama că a spune: „Iertate îţi sunt păcatele” e mai lesne, decât „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă!”. Prima tine de o experienţă care nu poate fi cuantificată, – asta dacă a fost vreo experienţă – cealaltă e concretă, vizibilă, verificabilă. E uşor să pretinzi că ai avut nişte experienţe spirituale care nu pot fi cântărite sau evaluate. E uşor să pretinzi că Dumnezeu ţi-a spus nu ştiu ce sau că ţi s-a arătat un înger sau că ai simt vreun fior…duhovnicesc. Cine te-ar contrazice şi cum?! Dar, ia să faci nişte lucruri concrete, verificabile, cum e vindecarea sau ajutorarea cuiva. Sau să oferi alinare unui bolnav, să dăruieşti nişte bani unui prieten aflat în necaz, să donezi pentru o cauză nobilă, să dai din lucrurile tale… Astea nu sunt lucruri „lesne”, ele implică un efort, un deranj, o renunţare la propriile interese. E ca-n zicala: „Mâinile care ajută sunt mai sfinte decât gurile care se roagă”. Te poţi ruga, poţi avea o disciplină spirituală de fier, poţi citi Biblia după calendar sau alte cărţi, poţi face pelerinaje şi alte lucruri asemănătoare, dar ele nu ajută pe „paralitic” să se ridice. Într-un limbaj metaforic un paralitic e un om care are nevoie de o mână de ajutor ca să se ridice, pentru că singur i-ar fi imposibil.

Să fii spiritual, înseamnă să fii profund uman. Spiritualitatea care depărtează credinciosul de aproapele său, e o pistă falsă

În Evanghelii, Isus e permanent în căutarea împlinirii nevoilor umane. Nu refuză niciodată să ajute pe oameni şi spune că nu face altceva „decât ce vede pe Tatăl făcând”. (In 5,19) „Vin să fac voia ta, Dumnezeule” (Evrei 10,7.9), avem scris. Voia lui Dumnezeu e dragostea, mila, grija pentru oameni. Cu alte cuvinte, spiritulitatea unui credincios care pretinde că îl urmează pe Isus ar trebui să se învârtă în jurul aceleiaşi preocupări. Nouă ni se spune că Isus face semne şi minuni pentru că oamenii să creadă în EL. Nu, Isus făcea semne şi minuni din grijă pentru oameni, ceea ce i-a făcut pe cei din vremea Lui să creadă în EL. Credincioşii nu îi ajută pe alţii că aşa arate că sunt „creştini”, ci alţii văd credinţa lor prin faptele pe care ei le fac. Să fii spiritual, înseamnă să fii profund uman. Spiritualitatea care depărtează credinciosul de aproapele său, e o pistă falsă.

E o pistă falsă să credem că a-l urma pe Isus implica stări spirituale deosebite sau experienţe nemaipomenite. Adevărata spiritualitate se demonstrează „în coborâreˮ, nu în exaltare. Dumnezeu însuşi „se coboarăˮ prin intruparea lui Isus, iar apostolul Paul ne spune că un credincios trebuie să aibă în el acelaşi fel de gândire (Fil 2,5-7): puterea spiritului stă în coborârea către umanitate, procedeu care poate fi văzut cântărit, evaluat. „Bunătatea lui Dumnezeu s-a arătat” (Tit 3,4), spune apostolul Paul. Nu e doar un fior, o stare, un semn, ci un lucru concret care a rezolvat nişte lucruri.

Când spune: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuşi” acolo e o coborâre de la impresiile de înaltă spiritualitate, la sinceritatea de sine. Să fii „ca Isusˮ înseamnă să te apropii de oameni, să îi accepţi pe oameni, dar nu înainte de a te accepta pe tine însuţi cu bune şi rele. De fapt, din gesturile și cuvintele lui Isus am putea înțelege că „a fi spiritual, înseamnă a fi cât mai uman”.

Credincioşii vorbesc deseori despre pierderea paradisului dumnezeiesc, când de fapt le lipsesc deseori cele mai elementare sentimente (umane) față de „ceilalți”. N-am pierdut doar paradisul, ne-am pierdut pe noi însine. Si partea rea e că nu ne recuperăm, ci încercăm disperați să ascundem acest lucru umblând după cai verzi pe pereți.

Iarăși despre naționalism

Înainte de alegerile parlamentare văzusem postările de pe facebook ale unui ins care pretinde că e „misionar creştin”. Printre alte lucruri avea şi o postare în care anunţa că votează cu un anume partid, pentru că îl vrea pe un anume individ în parlament.  Motivul? „E patriot, nu ca alţii!”. Alţii, în accepţiunea acestui domn, erau „neo-marxistii”, „sorosistii”, „progresiştii”, „globaliştii” etc.” Acum, să nu fiu înţeles greşit: nu spune nimeni să nu îţi iubeşti ţara – că asta înseamnă patriotismul – dar aici nu e vorba de patriotism, ci de naţionalism. Adică nu e despre iubirea de ţară, cât ura faţă de alte ţări; nu e iubire faţă de ceea ce este al tău, cât mai degrabă ura faţă de ceea ce este al altora.

Cine pretinde că e creştin dar în acelaşi tip e naţionalist, nu a înţeles de fapt ce e creştinismul.

Mie mi s-a părut întotdeauna o schizofrenie legătura dintre creştinism şi un anume soi de naţionalism. Înclin să cred că cine pretinde că e creştin dar în acelaşi tip e naţionalist, nu a înţeles de fapt ce e creştinismul. Cine pretinde că îl urmează pe Isus dar e naţionalist, nu l-a înţeles pe Isus. Problematica naţionalismului e veche. El provine din tribalism. În vremuri străvechi, în contextul războaielor, jafurilor, lipsurilor de tot felul, a gândirilor superstiţioase, aversiunea faţă de străini era justificată: trebuia să îţi aperi tribul, familia, agoniseală. Astăzi, când avem o piaţă liberă, când beneficiem de bunuri ale altora, când facem tot felul de schimburi economice şi culturale, când vizităm tari şi regiuni la care unii din noi în alte vremuri nici nu visau, să fii „naţionalist” e o chestiune patologică.

La noi, la români, dar nu numai, problema e şi mai gravă. De ce? Pentru că în mod paradoxal, naţionalismul e alimentat prin filieră religioasă. Isus vine şi îi învaţă pe evrei că Dumnezeu e pentru toţi, că mântuirea e pentru toată lumea şi că Biserica e una universală  – adică un organism spiritual în care Dumnezeu primeşte oameni de orice limbă, de orice neam, fără deosebire de sex, culoare, orientare şi orice ar mai putea fi – iar noi o ţinem langa că „Dumnezeu e român”, ba chiar „ortodox”. Şi m-aş fi oprit aici, dacă n-aş fi întâlnit această mentalitatate patologică inclusiv în rândul neoprotestanţilor. După cum poate v-aţi şi dat seama, misionarul de care vorbesc e neoprotestant. Te cruceşti. Cum să spui că îl urmezi pe Isus Cristos şi să fii naţionalist? Cum să te lauzi că ştii ce spune Biblia – nu ca alţii care se iau după tradiţii (sic!) – iar tu să ai o mentalitate limitată la tribul tău, la naţia ta?!

Globalismul e mai apropiat de Evanghelia lui Isus, decât naţionalismul.

Chiar dacă unora nu le place, globalismul e mai apropiat de Evanghelia lui Isus, decât naţionalismul. Ba mai mult, naţionalismul se opune flagrant Evangheliei lui Isus, este o antiteză a Evangheliei. Trebuie să ai ceva probleme cu capul să nu poţi face nişte legături cognitive între aceste informaţii. E o anomalie să spui că eşti „misionar creştin” câtă vreme eşti naţionalist. E o contradicţie evidentă. Tu însuţi eşti o schismă ambulantă atunci când gândeşti că proclami Evanghelia având în acelaşi timp patologii naţionaliste.

„Străinul” poate fi periculos, la fel ca și duşmanul. Dar cine pretinde că îl urmează pe Isus, ar trebui să ştie că Isus însuşi a spus că trebuie să ne iubim duşmanii. Nu discutăm acum dacă acest lucru e posibil sau nu, sau cât e de greu să faci asta. Dacă ai pretenţia că îl urmezi pe Isus, trebuie să iei în calcul şi acest aspect al iubirii faţă de duşmani. În contextual scrierilor, „romanii” erau “duşmanul” evreilor. Isus nu spune că iubindu-i pe duşmani ei vor deveni mai buni sau prietenoşi. El spune că iubirea faţă de duşmani e dovada că oamenii îl urmează pe El. Deci nu despre duşmani sau străini e vorba acolo, ci de cei care pretind că îl urmează pe Isus. Nu cât de răi sunt duşmanii e problema, ci cât de bun eşti tu. E ca în pilda samariteanului: problema nu e cine e aproapele meu, ci cui decid eu să îi fiu aproape.

„Globalistul” ăsta de Isus ne spune că străinii trebuie iubiţi şi acceptaţi. Îţi trebuie o doză de sănătate mintală şi de echilibru să vezi că dărâmarea graniţelor e un lucru extraordinar de bun. (Sau trebuie să fii nebun!) La fel cum e de bun simţ să înţelegem că, de fapt, asta a intenţionat Isus atunci când se străduia să îi înveţe pe evrei despre universalismul credinţei. „Dumnezeu nu e doar al evreilor – spunea  apostolul Paul – ci şi al ne-evreilor”. Nu există graniţe pentru cei care cred în Isus, toţi sunt fraţi nu pentru că au o limbă şi un teritoriu comun, ci că împărtăşesc aceeaşi credinţă. Iar credinţa asta nu e cea ortodoxă, catolică, baptistă, penticostală sau eu ştiu mai care. E ceva ce transcende orice tip de ziduri: naţionale, confesionale etc. Biserica este „Trupul lui Cristos” – adică o construcţie spirituală – tocmai pentru că ea depăşeşte nivelul tribal sau naţional.

Nu există creştinism naţional. Creştinismul ori e universal, ori nu mai e creştinism, e o simplă religiei cu eticheta „creștină”. Isus nu poate fi „naţional”. Dumnezeu nu e „naţional”. Un „dumnezeu naţional” nu diferă de mentalitatea veche când fiecare trib avea zeul/zeii zeii lor opuşi zeilor altor triburi. Dumnezeu depăşeşte acest nivel tribalist, retrograd, primitiv. O „credinţă naţională” nu poate fi în acelaşi timp credinţa în Isus Cristos, cel care s-a sacrificat pentru toţi oamenii. „Românismul” nu poate avea legătură cu Isus Cristos.

Nationalism sau patriotism

(Publicat pe 5 martie)

În urmă cu câteva zile am postat şi eu acel articol despre tânărul student care vrea să candideze la funcţia de rector şi e împiedicat de Tudorel Toader. Trebuie să recunosc că am fost şi eu fascinat de curajul acestui tânăr şi de determinarea de care a dat dovadă. Cunoscându-l şi pe Tudorel ce poama e, am înclinat imediat să îi dau dreptate tânărului student aspirant.

După câteva zile, uitându-mă mai atent în profilul acestui student, am văzut că patronează o asociaţie studenţească de înclinaţie neo-legionară. Mi-am adus aminte cu această ocazie de mişcarea studenţească din jurul anilor ’40 care a dat startul atrocităților comise de Mișcărea Legionară, și care a încurajat și alimentat antisemitismul (anti-iudaismul) românesc, șovinismul şi xenofobia de care România n-a dus lipsă aproape niciodată. Condiţia de bază a acestor “isme” e ura sau desconsiderarea faţă de tot ce e străin sau necunoscut, sentimente alimentate preponderant de către aşa zisa religie naţională.

Trebuie remarcat faptul că înainte de apariţia Mişcării Legionare, multe personalităţi ale culturii româneşti cărora astăzi le cinstim memoria, au fost atrase în capcana discursului antisemit care a culminat apoi cu crimele din timpul guvernului legionar şi antonescian din jurul anilor ‘40. Eminescu, Garabet Ibraileanu, Vasile Conta, Haşdeu, Eliade, Nae Ionescu, Octavian Goga, Nichifosr Crainic etc.sunt o parte dintre aceste personalități.

Sub o etichetă de “renaştere naţională” sau de “innoiore naţională” aceste idei prind foarte rapid în special la indivizii care au nevoie de mai multe atenţie. În anii ’40 studenţii care au aderat iniţial la această mişcare au fost tocmai studenţii obscuri care au văzut în această iniţiativă un mijloc de afirmare personală.

Discursul naţionalist ţintea gâdilarea orgoliului românesc, a unei superiorităţi sau mândrii „creștine” care nu şi-a găsit niciodată fundamentul. Victor Neuman spune că Zelea Codreanu obişnuia să vorbească de o anume “elita care schimbă sensul istoriei”. Se voia acreditata ideea existenţei unei rase superioare. De aici, spune Neuman, venea şi arogantă faţă de ţigani, ţărani, handicapaţi, evrei şi alţii. (1)

Chiar și după moartea lui Codreanu, legionarii au continuat activitatea formănd împreună cu Antonescu, „statul national-legionar”. Antonescu avea să afirme înainte de începerea deportarilor și masacrelor împotriva evreilor:
„Așa am crescut eu, cu ură împotriva turcilor, jidanilor și ungurilor. Sentimentul acesta de ură împotriva străinilor trebuie dus până la ultima extremă. Îmi iau eu această răspundere”. (2)

Nu m-aş mira dacă acest student, care face parte din elita intelectuală, să se vadă pe sine un fel de nou “Zelea Codreanu”, care doreşte să realizeze ce n-a putut idolul său. Din păcate e aceeaşi luptă de putere, dintre legionari şi comunişti, dintre comunişti şi legionari, dintre indivizi care ar face orice ca să pună mâna pe putere. Nu e vorba, deci, de înlăturarea lui Tudorel Toader, ci în primul de un prilej în care un tânăr cu o astfel de mentalitate îl poate fructifica.

Din fericire, societatea românească s-a maturizat. Chiar dacă mai sunt facţiuni nationalist-religioase [a se vedea (fosta) Noua Republica a lui Neamţu sau Alternativa Dreapta (AD) sau Noua Dreaptă] sau excesele xenofobe PSD-iste… în ansamblu societatea nu mai înghite astfel de derapaje nationalist-religioase infantile. Nu putem spune însă că am scăpat de aceste erori câtă vreme naţionalismul religios domina multe minţi şi formează (încă) tot felul de pseudo-partide că cele amintite mai sus.

După dispariția evreilor, discursul anti-semit s-a transformat în discurs anti-occidental sau anti-american sau anti-orice, pentru că astfel de indivizi au nevoie permanent sa lupte cu ceva sau cu cineva. Au nevoie de existența unui dușman care sa le gâdile nevoia de atenție și sentimentul de inferioritate.

În concluzie: diferenţa dintre Tudorel Toader şi aspirantul tânăr student, constă în faptul că primul e un ordinar impostor, în timp ce celălalt se crede un urmaş al unui „erou național”. Tânărul e dominat de ideea de a continua „opera de înnoire a naţiunii” începută de idolul sau, Zelea Codreanu.

Şi atunci, degeaba eşti doctorand când mintea ta nu poate evalua corect istoria şi face aceleaşi greşeli care în urmă cu 80 de ani au dus la tot felul de crime şi atrocităţi împotriva umanităţii. Sănătatea unei societăti trebuie să depisteze atât impostura unuia ca Tudorel, cât si misticismul nationalist-religios al altora care se cred „salvatori ai românismului”.

1.. Victor Neuman. Istoria evreilor din Romania. Hasefer, 2018
2. Arhivele Statului, dosar 479/1941
Poza: Probabil cea mai reprezentativă pentru acest tânăr, un semn de mândrie personală: steagul românesc pe fond verde, culoarea legionară (de la „camasile verzi”. simbol al „renașterii naționale”) și sigla Arhanghelului MIhail, cum a și fost numită Mișcarea Legionară de către Zelea Codreanu.

Noi trebuie să fim sare

În cele mai dese ocazii când le reproşez credincioşilor că fac exces de zel atunci când iniţiază sau participă la tot felul de „lupte anti-ceva sau anti-orice”, replica e că „trebuie să fim sare (şi lumină)” pentru această lume. Până aici e de nota 10, putem să plecăm acasă, numai că nu e chiar aşa!

„Sarea împiedică stricăciunea” e cel mai întâlnit clişeu la credincioşii care vor să-şi demonstreze muşchii spirituali prin lupta cu păcatul, lupta cu diavolul, lupta cu progresismul etc.

Pentru a fi păstrată mai mult timp, carnea în special era ţinută în sare în vremurile demult apuse. Numai că, până la păstrare, mâncarea de orice fel e preparată şi pregătită în primul rând pentru a fi mâncată pe loc. Sarea, deci, nu e folosită în primul rând pentru conservare, ci pentru gătitul cotidian…

Nu sărea da gust, ci ingredientele dintr-un preparat; rolul sării e acela de a uni gusturile ingredientelor, de a le omogeniza aromele. 

La gătitul cotidian sarea nu are rostul de a împiedica stricăciunea şi nici acela de conservare, ci doar de a da gust. Dar, atenţie, deşi folosim acest termen, trebuie să înţelegem că nu sărea da gust, ci ingredientele dintr-un preparat; rolul sării e acela de a uni gusturile ingredientelor, de a le omogeniza aromele. Ca dovadă, luaţi un pahar cu apă şi puneţi sare în el să vedeţi ce gust are apă. Deci, ideea că sarea da gust e doar un mod de a spune, sarea fără alte ingrediente are un singur gust: sărat.

Folosind exemplul de mai sus, trebuie cumva credincioşii să-şi reevalueze modul în care vor să fie ei înşişi „sare”. Când ies cu pieptul în faţa să arate cine sunt ei şi ce muşchi spirituali au şi cât de bine cunosc ei Biblia şi ce lupte aprige duc cu păcatul (altora, în special!), e ca atunci când ai pune sare într-un pahar cu apă şi te-ai aştepta să iei şortul (de la MasterChef). Singurul gust e acela de sărat.

Sarea nu e pentru ea însăşi, ci pentru ingredientele din cratiţă care, cu cât sunt mai multe şi mai variate, cu atât oferă şansa unui gust mai bun. Sarea pune în voaloare toate gusturile într-unul singur. Sarea e incluzivă. Şi, cel mai important, ea face acest lucru în timp ce se topeşte şi dispare.

Atunci când mă gândeam la acest aspect mi-am adus aminte de îndemnul lui Isus că ucenicii lui să fie precum copiii. „Cu nici un chip nu veţi vedea Împărăţia dacă nu veţi fi ca nişte copilaşi”, spunea El. Cum, ca nişte copilaşi? Copiii sunt incluzivi: ei nu fac diferenţe de rase, culori, înclinaţii, statut socio-politico-religios etc. Copiii au capacitatea de a omogeniza grupul, sunt altruişti, universul lor natural nu este afectat de prejudecăţile de care suferă maturii… Cu condiţia ca ei să nu fi intrat în „pedagogia” nocivă a maturilor gâtuiți de prejudecăți și care îi înregimentează pe copii, fără voia lor, în culte, religii, statute, etichete etc.

Împărăţia se vede (şi se realizează, şi e chemată) atunci când credincioşii înţeleg acest tip de relaţionare cu cei din jur, când dau gust prin incluziune, când nu spiritualitatea proprie contează, ci ceea ce realizează în alţii, prin punerea lor în evidenţă. Asta face sarea. Sarea fără raportul incluziv faţă de alte ingrediente e lipsită de valoare şi sfârşeşte prin a fi aruncată afară şi călcată în picioare.

Când credincioşii vor să fie sare, însemnând prin asta să arate cine sunt ei şi ce moralitate înaltă au şi cât de bătăioşi sunt cu păcatul, cu oculta mondială, cu progresismul şi cu alţi demoni proprii, celelalte „ingrediente” sunt sărăcite; nici sarea nu îşi realizează scopul, nici ingredientele nu şi-l pot atinge. Sarea care vrea să fie „cea mai tare din parcareˮ nu are cum să dea gust; dacă nu se topeşte (dacă nu lasă de la ea, dacă nu trece cu vederea, dacă nu se lasă înduplecată), ea nu poate da gust. Ea trebuie să îmbrăţişeze celelalte ingrediente, chiar dacă sunt atât de diferite de ea, ca să poată să îşi atingă scopul. Ea nu îşi poate permite prejudecăţi, gusturi proprii sau „bisericuţeˮ.

Când credincioşii chemaţi să fie „sare” nu se gândesc să îi pună pe ceilalţi în valoare sau să îi ajute, ei nu-şi împlinesc nici destinul lor, nici pe al altora. Tot ce se vede e o pojghiţă de puritanism sec, care pare ceva de departe dar se sparge ca un balon de aer la apropiere. E ca smochinul din Evanghelii: de departe pare plin de fruct, dar când te apropii e doar o tufă goală. Genul acela de creştini care ies în stradă pentru a arăta altora cât sunt de păcătoşi sau pentru a se arăta pe ei înşişi cât sunt de „bravi credincioşi” nu are nimic de-a face cu rostul sării şi cu intenţia pe care Isus a avut-o atunci când a făcut această comparaţie.

Isus s-a făcut sărac pentru noi, pentru că prin sărăcia lui noi să ne îmbogăţim, spun apostolii. Isus „s-a topitˮ ca sarea, pentru a da oamenilor valoare. Şi spune apostolul Paul că cei care pretind că sunt credincioşi trebuie să aibă în ei înşişi aceeaşi atitudine ca Isus: că măcar că ei ar avea motive să se umfle în pene (dar nu au decât în închipuirea lor moralistă), să se lase topiţi pentru ca Evanghelia lui Isus să poată da viaţa tuturor.

Închipuiţi-vă o biserică cu oameni care au înţeles acest aspect al sării, nu în sensul practicat până acum de un moralism sec şi agresiv, ci în sens incluziv. Genul acela de credincioşi care îşi spun: „Nu e problema noastră ce ingrediente intra în cratiţa, Dumnezeu e «bucătarul» care decide pe cine primeşte. Treaba noastră e să ne lăsăm topiţi pentru ca Dumnezu să realizeze cu noi toți cea mai bună supă”.

Sarea care crede că rostul ei este acela de a se arăta pe sine şi de a-şi reprezenta propriile valori, fără a se topi demonstrându-le, nu realizează nici gust, nici mireasmă.

Nu cred să existe om care, adulmecând mirosul de pâine caldă, să nu simtă dorinţa de a mânca dintr-una. În timp ce scriu şi mă gândesc la asta, gura mi s-a umplut de salivă. Apostolul Paul spune că cei care cred în Isus sunt (sau ar trebui să fie, ca să fim sinceri) o mireasmă care duce la viaţă. Din păcate, doar sarea care se arată pe sine, nu poate realiza această mireasmă. Sarea care crede că rostul ei este acela de a se arăta pe sine şi de a-şi reprezenta propriile valori, fără a se topi demonstrându-le, nu realizează nici gust, nici mireasmă. E doar o chestiune de timp până va fi aruncată afară. Nu, nu o aruncă Dumnezeu, oamenii o fac, adică cei care trebuiau să fie beneficiarii sării.

Luați ca exemplu atitudinea BOR de când a început pandemia. Majoritatea lucrurilor pe care le-a ințiat au fost despre instituție, nu despre oameni, despre cler, nu despre enoriași. Ba, mai mult, inițiativele au fost împotriva oamenilor și a siguranței lor. Și oamenii văd asta. Încet-încet mulți se trezesc din letargia superstițioasă care i-a ținut zeci de ani. Sarea care trebuia sa le dea gustul va sfârși lepădată. Nu vine oculta mondială sa strice religia BOR, și-o strică ea singură. Asta în cazul în care a fost ceva de capul ei vreodată.

În lupta anti-avort, nu despre avort este vorba

Spunea cineva că maternitatea (naşterea de copii) e o chestiune de sacrificiu. Eu cred că mai sunt şi mame, şi nu puţine, care n-au nici o legătură cu sacrificiul. Maternitatea pentru multe femei e doar un rezultat al chemării naturii. Şi tocmai din această cauză militantismul anti-avort prinde atât de uşor inclusiv în inima unei astfel de mame. Când te uiţi din afară, da, e un sacrificiu, dar câte dintre mame nu au făcut din acest „sacrificiu” o mândrie proprie? Moamă, să fii familist, să ai o casă de copii, ce mândrie, ce grandoare, câtă credinţă!

Uneori, cei care cred în drepturi și libertăți, sunt într-un dezacord total tocmai cu persoanele care ar trebui să fie direct afectate de astfel de măsuri coercitive ca interzicerea avortului. E greu să-i faci pe oameni să priceapă că nu e vorba, în primul rând despre copii, ci despre libertate. Libertatea de a alege să naşti sau nu şi, cu atât mai mult, de libertatea de a te educa pentru a nu ajunge să naşti fără să vrei. E un cerc vicios aici. E ca atunci când am ieşit în stradă pentru apărarea legilor justiţiei și când am constatat mai târziu că judecătorii şi procurorii înşişi nu vedeau nici o problemă în măcelărirea acelor legi. O parte din ei au înţeles pericolul, ceilalţi au fost total indiferenţi, ba chiar reactivi, pentru că mulţi dintre ei au devenit magistraţi pentru propriul interes, nu din drag de dreptate. Tot astfel multe femei devin mame nu din spirit de sacrificiu, ci tocmai din lipsa lui, pentru că apoi odrasla/ele să devină treaptă pe care mămica urcă glorioasă în societate. Asta în cel mai bun caz, pentru că 54.000 de copii în centrele de plasament din Romania arată niște copii născuți pur și simplu din întâmplare sau capriciu primitiv. (Cu unele excepții).

Sunt mii de cupluri care-și folosesc copiii: pentru o reputaţie imediată (să primească mămica felicitări în perioada când burta e proeminentă), iar tatăl să se laude că e mascul sadea; pentru un ajutor social/alocații; să-și refuleze părinții propriile frustrări și neîmpliniri, pe care cred că le vor acoperi în și prin copii; ca să aibă cine să le dea un pahar de apă la bătrâneţe, să le meargă numele… Copiii lor nu sunt rodul unui sacrificiu, ci sunt rodul unui pact manipulator cu viaţa, nişte „avortoni” ai şantajului emoţional. Astfel de părinți vor fi permanent de partea emoţională a baricadei, departe de înţelegerea conceptului de sacrificiu sau de libertate. Iar societăţile religioase, tradiţionale produc astfel de personaje pe care le vezi apoi prin autobuze cu cărucioare de 2×2 şi cu aerul acela îmfumurat de „eroi ai clasei muncitoare”.

Nu vi se pare ciudat faptul că, în general, oamenii religioşi se afişează în primul rând ca familişti şi apoi ca orice altceva? Aici e vorba de un spirit, un spirit arhaic dominator care îi face pe astfel de indivizi să creadă că sunt superiori doar pentru că au urmaşi. În Biblie întâlnim deseori cazuri de femei disperate ca nu pot naşte, pentru că tribul, societatea le împing să creadă că valoarea lor e zero fără acest aspect. Sunt mii de indivizi care trăiesc doar pentru copiii lor – adică asta e singura raţiune pentru care viaţa lor are sens. Dacă le iei copiii acești oamenii îşi pierd direcţia, pentru că – aşa cum am spus mai sus – nu e vorba despre copii, ci despre înţelegerea conceptului de libertate. Un om care nu e liber nu se poate sacrifica, el mai degrabă va sacrifica pe alţii, inclusiv proprii copii în goana lui naturală de a deveni ceva prin ei.

Copilul creşte, îşi ia zborul la casa lui sau spre idealurile lui, iar părinţii rămân singuri şi trişti uscându-se de dorul lor. Plecarea copiilor face să cadă „lanţurile” cu care părinţii erau legaţi şi care le oferea sentimentul că trăiesc pentru ceva. Lăsaţi liberi, dar fără libertate, părinţii se sting cerşind milă unei societăţi care i-a şi împins în această direcţie şi i-a transformat în nişte victime.

Dacă faceţi copii, faceţi-i pentru ei. Un copil crescut aşa, cu sentimentul că nu e rezultatul unui pariu cu viaţa, va fi suficient de liber să se întoarcă să vă dea un pahar cu apă. Altfel, ei vor fi ocupaţi să-şi construiască la rândul lor un rost pe spinarea propriilor copii, din aceeaşi frică inconştientă că, fără ei, viaţa lor n-ar avea sens. Şi tot aşa, generaţii după generaţii, părinţi şi copii se sacrifică unii pe alţii pe altarul lipsei de libertate, înlocuind sacrificiul conştient şi liber cu o dependenţă care sapă ca o rugină. În timp, stilul acesta de viață cască o vină inconștientă, oamenii prinși în acest tip de viețuire devin masă manipulantă a propangadiștilor anti-avort și aproape anti-orice. Inclusiv femeile care au avortat devin luptătoare anti-avort, nu pentru că au înțeles problema, ci pentru că se simt vinovate. Luptând cu „inamiculˮ din afara lor, ele trăiesc un fals sentiment de ușurare, obișnuite să creadă ca „răulˮ se astupă facând mai multe fapte bune.

Pax Deorum

Sau

Ce anume declanşează mânia zeilor?

(Studiu de caz: Scrisoarea către Romani 1: 28-36)

Ori de câte ori se vorbeşte despre legătura creştinismului cu iudaismul sau invers, despre legătura iudaismului cu creştinismul, se omite un element foarte important, şi anume: bazinul cultural în care cele două grupări s-au întâlnit. Mă refer aici la bazinul culturii greco-romane. Acest bazin cultural a influenţat în mod decisiv ambele curente religioase, întâi pe cel iudaic şi, mai apoi, pe cel creştin. Paul Ricoeur avea să spună despre această chestiune:

„Nici iudaismul şi nici creştinismul nu se lasă niciodată gândite de unele singure, ci în relaţie cu tot restul culturii teoretice şi practice. Nu este vorba aici de o regretabilă contaminare, cu atât mai puţin de o pervertire, ci despre un destin istoric inevitabil”.[1]

Amintesc doar în treacăt faptul că termenul „creştin” a fost la început unul peiorativ, adepţii lui Isus urmau “Calea”. (Fa 24,22) Spre deosebire de iudaism, care era o religie politico-socială, adepţii lui Isus erau mai degrabă anti-politikon. În Imperiul Roman ei au fost acuzaţi de subversiune şi nesupunere faţă de rânduielile statului. La fel ca evreii, romanii aveau o religie socio-politica. Ei considerau că bunul mers al statului, al cetăţilor romane, pacea imperiului, bunăstarea şi toate celea depind de Pax Deorum (pacea cu zeii). Atâta vreme cât pacea cu zeii era menţinută, când zeilor li se oferea tot ceea ce se credea că trebuie oferit, rânduiala domnea în tot imperiul. Ca şi grecii, romanii aveau sute de zei şi zeităţi, de la zeii casei până la zeii cetăţii şi aşa mai departe. Exista deasemenea şi cultul împăratului considerat un fel de semi-zeu. Toate aceste chestiuni religioase trebuiau întreţinute prin ritualuri cu preoţi şi preotese, cu daruri, sacrificii, libaţiuni, sărbători etc.

„Pax Deorumˮ era o obsesie pentru romani. Cum era o obsesie pentru toate popoarele primitive această frică de a nu supăra zeii care ar fi putut să-i pedepsească sau să îi omoare. Zeii sunt labili, supărăcioşi, infantili, geloşi, posesivi, ranchiunoşi, invidioşi, iar singurul mod în care pot fi satisfăcuţi sunt aceste ritualuri de care vorbeam mai sus.

În acest context al obsesiei romane faţă de pacea cu zeii, apare apostolul Paul cu învăţăturile lui. Mulţi cercetători au căzut de accord asupra faptului că secolul I î.Cr. şi aproape 300 d.Cr, reprezintă „era centrală a Romei”[2]. Ne aflăm, practic, la apogeul Imperiului Roman. Paul spune despre aceeaşi perioadă că reprezintă „împlinirea vremurilor”, o vreme care corespunde cu arătarea lui Cristos şi proclamarea Evangheliei. (Gal 4,4)

Apostolul cunoştea gândirea şi obsesiile (religioase ale) romanilor. Era originar din Tars – provincie romană cucerită de la seleucizi – era evreu din naştere, dar şi cetăţean roman [(cel mai probabil tatăl era roman şi mama evreică, pentru că la evrei naţionalitatea se obţine după mamă; aceeaşi situaţie o avem în cazul lui Timotei – tatăl grec şi mama evreică (Fa 16,1-3)]. Paul era fiul unui negustor destul de înstărit care se ocupa cu confecţionarea de corturi. Nivelul social se vede prin faptul că Paul a luat lecţii de filosofie şi literatură greacă şi făcea parte din tribunalul iudaic (sinedriu), privilegii de care aveau parte doar cetățenii liberi și bogați.

Cum spuneam, în acest context al obsesiei romane faţă de Pax Deorum, Paul introduce abrupt acest text despre dreptatea/mânia divină. Nu, Paul nu se trezeşte aşa din senin să spună că Dumnezeu e supărat şi că el nu se joacă cu păcatul şi alte braşoave de acest tip pe care le întâlnim în creştinismul modern. Nu merge, deasemenea, nici ideea că, pentru a oferi „vestea bună”, Paul trebuie să ofere întâi „vestea reaˮ. Ca să ofere lumina, Paul nu trebuie să vorbească despre întuneric. Paul spune altceva: dacă există vreo mânie a lui Dumnezeu (a zeilor – în cazul romanilor), adică dacă „pacea cu zeii” ar fi perturbată, acest lucru nu se întâmplă ca urmare a neîmplinirii vreunui ritual, ci din cauza nelegiuirilor pe care oamenii le fac, atenţie! împotriva altora. Şi de unde ştim acest lucru?

În primul rând Paul vorbeşte despre idolatrie. Iarăşi, aici trebuie să facem nişte lămuriri: idolatria nu înseamnă că Dumnezeu se supără că nu îi acordăm cult. Sunt conştient că asta am învăţat cu toţii până acum şi asta se predică în continuare. Când oamenii se închină la pietre, la lemne sau la alţi oameni, adică lucrurile pe care Paul le raclamă în acest text, el nu dă de înţeles că Dumnezeu ar fi invidios că oamenii nu se închina lui. Imaginea asta ar fi înjositoare pentru un Dumnezeu care s-a dăruit pe Sine. Asta ar fi o perspectivă primitivă, eronată. Problema în cazul idolatriei e dezumanizarea oamenilor care, de la gradul de făptură creată după chipul lui Dumnezeu, ajung slujitori ai pietrelor, ai lemnelor sau ai semenilor lor (unii chiar şi morţi: moaştele!), adică nişte făpturi la fel de păcătoase şi limitate ca şi ei. Asta e problemă de bază a idolatriei. Atunci când oamenii cred că Dumnezeu ar fi cumva ca piatra sau ca aurul şi argintul (Fa 17,29) sau având caracteristici şi înfăţişare umană, cel care pierde nu e Dumnezeu. Omul care face această închinare se coboară, se înjoseşte, îşi neagă demnitatea, iar un om care nu are sentimental propriei valori nu va putea înţelege nici valoarea altor oameni.

Apoi apostolul continuă scriind despre relaţiile sexuale dintre persoane de acelaşi sex. Nu uitaţi ce am scris mai sus: dacă există vreo mânie a lui Dumnezeu, aceea e îndreptată împotriva nelegiuirilor pe care oamenii le comit unii împotriva altora. Dacă reuşim să lăsăm la o parte pentru puţin timp prejudecăţile cu care am fost bombardaţi, am fi surprinşi să aflăm că în epoca romană relaţiile homo-erotice sau actele homosexuale era mai degrabă o formă de înjosire. De fapt, nu există termenul de heterosexualitate şi homosexualitate. Indivizii potenţi, în primul rând din punct de vedere social, puteau dispune de sclavi frumoşi, cumpăraţi, pe care să îi folosească în astfel de activităţi. Pentru cetăţenii romani, sclavii erau consideraţi „unelte vorbitoare”, valoarea lor nu o întrecea pe aceea a unui animal. Deşi abuzurile de acest tip nu erau legale, cine ar fi luat apărarea unui sclav, devreme ce el în ochii romanilor nu era considerat ca om?! Dacă în cazul femeilor adulterul se putea sfârşi cu crima (femeia putea fi omorâtă de către bărbat), bărbaţilor li se permitea orice, atâta vreme cât ei aveau poziţia dominantă în actele sexuale. Cei abuzaţi erau întotdeauna din clasele inferioare, de regulă sclavi. Acest element confirmă şi varianta că apostolul Paul nu se referă în text la relaţiile homo-erotice dintre doi indivizi cu acelaşi statut social şi care convin împreună să aibă relaţii sexuale. Romanii dispreţuiau bărbaţii „pasivi”, tocmai pentru faptul că întotdeauna pasivul era, din start, de condiţie josnică. Se putea ajunge chiar şi la retragerea cetăţeniei pentru un cetăţean roman care a convenit să aibă rol pasiv într-un act sexual.

Sarah Ruden spune că

„pentru politeişti, esenţa porneei[3] trata o altă fiinţă umană ca un lucru. (…) Dacă aş fi fost unul din cititorii apostolului Paul orice aş fi înţeles din acest cuvânt, un lucru era clar: tratarea unei fiinţe umane ca un lucru nu mai era un lucru în regulă în adunarea sfinţilor”[4].

Ce trebuie să vedem în primul rând în textul apostolului Paul este tocmai acest aspect: înainte de a se ocupa de problematica morală a actului homo-erotic, apostolul vede o problemă mult mai gravă, care alimentează toate păcatele, şi anume: egocentrismul. Încă odată vedem ce fel se leagă această problemă de idolatrie: nu mai e Dumnezeu şi imaginea corectă despre oameni centrul, ci sinele uman pervertit, egoist. În cazul acesta, heterosexualii activi foloseau trupurile sclavilor pentru plăcerile intime şi pentru orice altceva le-ar fi trecut prin minte. Dacă ţinem cont de faptul că în legea romană tatăl avea drept de viaţă şi de moarte asupra copiilor lui (pater familias), iar soţiile puteau fi omorâte pentru adulter, cum credeţi că se purtau stăpânii cu sclavii lor?!

Un alt aspect cu privire la actele homo-erotice în lumea romană o reprezenta faptul că ele puteau fi folosite şi ca acte de răzbunare. Cea mai adâncă formă de înjosire pentru un roman liber era violarea unui bărbat, care prin gestul acesta devenea în ochii altora un fel de bărbat de mâna a doua. Această chestiune nu e străină nici de lumea în care trăim noi, pentru că în cercurile de homosexuali deseori bărbaţii pasivi sunt priviţi ca „femei”, având o conotaţie peiorativă.

„Ura şi răzbunarea, – spune Sarah Ruden – nu erau lucruri marginale şi ruşinoase, ci erau o chestiune de mândrie. O persoană care ierta pur şi simplu o rănire, era considerată slabă şi lașă”[5].

Observăm şi aici paralelismul: trebuie să calci peste alţii ca să demonstrezi că eşti tare, că eşti bărbat, că eşti viril, şi erai considerat laș şi slab dacă nu făceai aceste lucruri sau deveneai victima celor dintâi.

„Poate că cea mai mare ironie a scrisorilor sale – spune Sarah Ruden – este că, în pasajele pe care cititorii moderni le considera cele mai intolerante, Paul pare, într-o examinare de context, să abordeze aceasta brutalitate în modul cel mai uman posibil. Grecii şi romanii au zeificat materialismul sub forma idolatriei şi au deificat violența şi exploatarea prin credinţa lor că acelea ar fi fost căile prin care zeităţile operau. Paul a luptat cu această ideologie şi cu toate manifestările ei. El a acţionat împotriva reprimării femeilor, a sclavilor sau a homosexualilor, făcând – în vremea sa – progrese semnificative în ce priveşte includerea tuturor în comunitatea creştină”[6].

Paul nu s-a apucat în primul rând să vorbească despre problematica morală a homosexualităţii – dacă e bine sau nu, dacă e păcat sau nu – ci s-a ocupat în primul rând de rădăcina problemei: exploatarea umană. Oamenii – fiinţe create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu – trebuie tratate în mod egal. Dumnezeu nu a făcut pe unii superiori altora, iar epistola către Romani prezintă cel puţin trei aspecte care întăresc această idee:

1. Toţi oamenii sunt creaţi de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa,

2. Toţi provin din Adam, nici unul nu are o altă origine, şi

3. Toţi oamenii sunt păcătoşi, nici unul nu depăşeşte acest statut.

În atare condiţii orice formă de înjosire a oamenilor reprezintă un afront la adresa lui Dumnezeu Însuşi. „Jignirea unui om înseamnă ipso facto o ofensă adusă şi lui Dumnezeu”[7], spune şi Cohen. Înjosindu-i pe alţii, demonstrăm o distorsionare a modului cum îl vedem pe Creator, şi deci o formă de idolatrie în toată puterea cuvântului. Observaţi cât de bine se leagă cele două probleme ridicate (idolatria și abuzul sexual asupra sclavilor).

Mai mult de atât, pentru a întări ideea că toţi oamenii sunt egali – pentru că am spus că problema de bază a lui Paul nu era atât moralitatea actului sexual, ci egocentrismul – Sarah Ruden spune:

„Romani 1 nu face distincţie între activi şi pasivi; toată această construcţie e fundamental greşită. Acest lucru este indicat în mod crucial de folosirea cuvântului ἄρσενες (arsenes), pentru bărbaţi…

Cuvântul clasic şi cel al Noului Testament foloseşte pentru bărbaţii acceptabili din punct de vedere social şi sexual cuvântul νδρας (aneras). În limbaj tradiţional [greco-roman, nu biblic] acest cuvânt ar putea însemna un heterosexual activ, niciodată pasiv [adică un individ cu situaţie socială considerată superioară la vremea aceea]”.[8]

Paul îi plasează la egalitate pe toţi participanţii de sex masculin implicaţi în acte homosexuale, subliniind acest lucru în Romani 2,1, iar asta implică în mod clar faptul că toţi sunt degradaţi moral şi că toţi devin şubreziţi de actul sexual dintre ei indiferent care le este rolul în astfel de situaţii[9]. Şi asta nu pentru actul sexual în sine, ci din cauza dezumanizării şi folosirii semenului ca obiect. Romanii cumpărau sclavi copii (băieţi) pe care îi foloseau sexual numindu-i „trufandale”, „delicii” sau „prospături”. (Foto: O cupă de argint din perioada dinstiei iulio-claudiene – sec I i. Cr. – 68 d. Cr – înfăţişând un bărbat care abuzează un copil sclav).

Ceea ce vedem este faptul că Paul nu s-a apucat să îi condamne pe homosexuali, cum cred cei mai mulţi. Mai ales în condiţiile acelor vremuri, ar fi fost de-o făţărnicie grotească să nu ţină cont de condiţiile sociale în care se desfăşurau aceste acte. Cum ai putea să judeci un sclav care era violat de stăpânul său când viaţa sclavului era în mâna acestuia? Cum ai putea să judeci un om de condiţie socială precară, nevoit să accepte abuzul unui individ de condiţie socială superioară? Când în imperiu „cetăţeni” erau doar o parte dintre indivizi, iar ceilalţi nu erau mai valoroşi decât o vită, cum să condamni homosexualitatea fără să ţii cont în primul rând de nenorociţii nevoiţi să o accepte şi chiar să o practice? Ei bine, Paul a ţinut cont de aceste lucruri. Paul n-a fost un moralist. Paul nu a apărat „valorile morale” în detrimentul oamenilor. Paul a înţeles că cel mai important lucru pentru Dumnezeu nu e legea şi nici morala, ci oamenii. Am putea să spunem chiar faptul că Paul introduce un fel de „declarație e drepturilor omuluiˮ în limitele înțelegerii de atunci. Iar aici ne amintim de intervenția lui Paul pentru sclavul fugar Filimon: deși Paul era el însuși condamnat, el pledează pentru Filimon ca un avocat care cere niște drepturi, deși sclavul nu avea nici un drept. Deși intervenția lui pare hilară în acel context, Paul e pătruns de propriul său mesaj de dreptate si egalitate umană.  

Sarah Ruden îndrăzneşte chiar să facă un paralelism între condiţia sclavilor din lumea romană şi Isus, Fiul lui Dumnezeu; între folosirea corpului unui om slab, neajutorat, pentru plăcerea celui tare, şi Isus care şi-a oferit trupul celor tari ai vremii, pentru ca prin sacrificiul Sau să restaureze demnitatea celor slabi. Ideea aceasta e formulată de apostolul Paul, în alte cuvinte, când spune:

“El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi”[10].


[1] Paul Ricoeur. Iubire și justiție. Edit. Art, 2009, p. 43

[2] Roman Slavery. (L. J. Shumka) University of Victoria, January, 2013

[3] (s.n.) Porneia – cuvânt rădăcină care face referință la orice formă de pornografie, de relație sexuală in afara limitelor legale biblice, care implică: homosexualitate, prea/curvie, bestialitate etc și chiar închinarea la idoli, ca formă spirituală de curvie. 

[4] Sarah Ruden. Paul among the People.

[5] Sarah Ruden.

[6] Idem

[7] A. Cohen. Talmudul. București: Hasefer, 1999. p. 126

[8] Sarah Ruden

[9] Idem

[10] 2 Cor 8, 9