Bunul samaritean față în față cu reacțiunea (Lc 10, 25-37)

În dragoste nu este lege, iar mila biruieşte judecata

Aproape toată lumea ştie câte ceva despre „samariteanul milostiv” sau „bunul samaritean”. Sunt şi câteva detalii teologice ştiute doar de cei care au citit Biblia, însă, în mare, toată lumea e de acord cu faptul că samariteanul a făcut un lucru bun. De aia i se spune „bunul samaritean”, că a fost bun şi milos cu cineva. Nu are cum să fie ceva rău faptul de a fi milos, mai ales cu cineva aflat într-o nevoie stringentă, imediată.

Ce ar trebui să mai ştim în plus despre samaritean, altceva decât că era… milostiv?
În primul rând că nu era iudeu (pur). E foarte important acest aspect. Isus când vorbeşte despre samaritean, îl pune în antiteză cu doi iudei (un preot şi un levit) care slujeau la Templu. Şi preotul şi levitul coborau genealogic din sânge pur evreiesc, în timp ce samariteanul era o amestecătură. Samaria fusese cucerită de Salmanasar şi Sargon II ai Asiriei şi amestecaseră populaţia cu arabi ai alte popoare care se găseau atunci sub dominaţia Imperiului Asirian. Samariteanul, deci, nu avea sânge pur. Acesta era unul din motivele pentru care evreii evitau contactul cu ei, până acolo că nici măcar nu treceau prin ţinutul unde locuiau aceştia.

Preotul şi levitul acţionează „după lege”, nu sunt interesaţi de om, de soarta lui. Pentru ei, ceea ce e scris e superior omului.

Samaritenii erau consideraţi spurcaţi şi produceau spurcare prin atingere, conform tradiţiei iudaice. Tot spurcare producea şi atingerea cu un trup mort, acesta fiind şi motivul pentru care preotul şi levitul din poveste ocolesc pe sărmanul bătut şi jefuit de către tâlhari. Preotul şi levitul acţionează „după lege”, nu sunt interesaţi de om, de soarta lui. Pentru ei, ceea ce e scris e superior omului. Ei trec mai departe pe lângă omul bătut şi se îndreaptă către Templu unde urmau să slujeaca pe Dumnezeu. Sau cel puţin aşa credeau ei.

Samariteanul nu îşi trăieşte viaţa după reguli, dogme, tradiţii, scrieri sfinte şi altele de acest gen.

De partea cealaltă, samariteanul e un „ne-legiuit”, adică un ins fără lege. El nu îşi trăieşte viaţa după reguli, dogme, tradiţii, scrieri sfinte şi altele de acest gen. El e liber. Suficient de liber încât, atunci când vede pe omul bătut de tâlhari, îşi poate permite să zăbovească cu el şi să intervină prompt pentru a-l ajuta. Nu se fereşte să îl atingă, chiar dacă putea fi şi mort, ci acţionează imediat pentru a-l salva pe nenorocit. Samariteanul nu e interest de reguli, e interest de soarta acelui om. Samariteanului „i se face milă”, nu are inima îngrădită de şabloane religioase. Orice minut pierdut poate însemna pierderea definitivă a victimei. Cheltuie pentru ea, îşi foloseşte resursele proprii pentru a o pune la adăpost, se împrumută (se face dator) pentru aceasta victimă. Îşi continuă propriul drum doar dupa ce se asigura că victima e în mâini bune şi că a făcut pentru ea tot ce putea face.

Isus tranşează problema aşezându-se de partea celui care acţionează din milă şi de dragul aproapelui.

Isus laudă pe samaritean. De fapt întreaga poveste gravitează în jurul samariteanului ca un contrast izbitor între mila lui şi încăpăţânarea preotului şi levitului pentru reguli şi norme. În pilda aceasta, Isus tranşează problema aşezându-se de partea celui care acţionează din milă şi de dragul aproapelui, în comparaţie cu cei care cred că sunt sfinţi urmând nişte reguli (sau texte de lege).

Pe această pildă „a bunului samaritean”, Isus cimentează ceea ce noi numim „regula de aur a credinţei”, şi anume: „să faci altuia ceea ce el ţi-ar plăcea să îţi facă ţie” sau „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Această regulă de aur cuprinde orice lege, orice text, orice dogmă care ar putea exista sau care a existat vreodată. Dacă faci asta, spune Isus, e ca şi când „ai împlinit toată legea”.

Cine sunt „spurcaţiiˮ zilelor noastre împotriva cărora şi cele mai luminate minţi şi cei mai crediniosi dintre credincioşi manifesta dezgust şi respingere?

Dacă ar fi să facem o paralelă la vremurile noastre, pe unde l-am încadra pe samaritean? Cine ar fi samariteanul în accepţiunea oamenilor religioşi sau a celor care pretind că slujesc lui Dumnezeu? Cine sunt „spurcaţiiˮ zilelor noastre împotriva cărora şi cele mai luminate minţi şi cei mai crediniosi dintre credincioşi manifesta dezgust şi respingere? Şi nu oricum, ci bazaţi pe texte, pe Biblie, pe dogme, pe lucruri sfinte. Nu cred că există o categorie mai blamata şi mai respinsă decât oamenii care se identifică cu comunitatea LGBTQ+. La unii credincioşi, şi nu numai, doar gândul la aşa ceva poate produce scârbă şi dezgust.

Ştiu că unii vor considera exagerată paralelă, însă cazul adoptiei unui copil de către un bărbat gay ne aminteşte despre „samariteanul spurcatˮ care vrea să facă un bine. Nu contează dacă e credincios sau nu, pentru că el nu acţionează după texte sau reguli; cel mai probabil i s-a făcut milă de un copil pe care nu îl dorea nimeni. Or mai fi trecând pe acolo şi alţi posibili adoptatori, dar n-a fost să fie.

Pentru oamenii de pe margini care s-au obişnuit să creadă despre ei înşişi ca sunt credincioşi, că citesc Biblia, că respectă Biblia etc, ce face acest „spurcat” e inadmisibil. Un copil trebuie să crească doar într-o familie „purăˮ. Pentru ei, Dumnezeu însuşi e scandalizat de faptul că cineva a îndrăznit să facă un bine unui copil care, neadoptat, ar avea un viitor incert sau, ca mulţi alţii, ar putea muri prematur sau s-ar putea sinucide.

În dragoste nu este lege, iar mila biruieşte judecata.

Dacă suntem credincioşi şi pretindem că îl urmăm pe Isus, ar trebui să înţelegem inima lui Isus. În dragoste nu este lege, iar mila biruieşte judecata. Nu e mai important un text decât viaţa unui om, asta ne spune Isus. Şi, în loc să ne aplecăm să ajutăm, să întindem mâna celor răniţi, să facem ceva concret pentru alţii, stăm pe margini cu Biblia în mână şi lovim pe cei care încearcă să facă ceva. Şi asta doar pentru că nu sunt „puri” în accepţiunea limitată a religiei noastre care ne-a întunecat inima, în loc sa ne-o lumineze. Istoria se repeta. Avem același gen de indivizi care cred că sunt sfinți dacă țin cu dinții de niște texte, și același Isus care le amintește că slova/textul omoară. Uneori și fizic.

Diformitatea apologiei creștine în raport cu ebraismul

Multe credinţe sau organizații religioase și-au dezvoltat un sistem de apărare a propriilor idei în faţa celor care întreabă sau le contestă crezul. Înclin să cred că nici unul dintre ele nu întrece creștinismul în această privință. Şi nu spun asta ca şi când ar fi un lucru greşit, din contră: să poţi oferi nişte răspunsuri coerente când eşti întrebat sau contestat, e un lucru firesc.

Apologetica (gr: απολογια – apologia) ţine de „apărarea credinţeiˮ. La creştini, fenomenul este susţinut de un text atribuit apostolului Petru care spune că un credincios „trebuie să fie gata oricând să dea socoteală despre credinţă care este în elˮ (1 Pt 3,15) sau să facă apologia a ceea ce el crede.

Credincioşii ţin cu tot dinadinsul să îi covinga pe alţii ca ei deţin singurul adevăr posbil, un adevăr care nu mai are nevoie de nici o rectificare.

În general, apologia creştină e un fel de a convinge pe alţii. Ba mai mult, credincioşii ţin cu tot dinadinsul să îi covinga pe alţii ca ei deţin singurul adevăr posibil. Fenomenul acesta îl vedem în discuţiile sau confruntările cu ateii, cu agnoticii, cu necredincioşii…

În mediile religioase apologeţii sunt priviţi aproape ca nişte eroi, ca nişte viteji care se lupta cu „balaurulˮ sau cu „goliatul necredinţei”. Sunt priviţi ca nişte soldaţi din linia întâi, ceilalţi credincioşi fiind beneficiarii luptelor lor aprige cu „duşmanul”. Şi e firesc să fie aşa, pentru că aceasta apărare a credinţei sprijină dorinţa obsedantă a credincioşilor pentru siguranţa lucrurilor pe care le cred. E ca și când i-ar apăra pe ei înșiși, pentru că, – nu-i așa? – o clătinare a credinței e ca o negare a propriei capacități de înțelegere a lucrurilor. E dificil și dureros să admiți că ai crezut o eroare.

Dacă convingi un ateu sau un necredincios că ceea ce spui tu e „adevărul”, asta reprezintă o apologetică reuşită. Sau, dacă reuşeşti într-o discuţie să închizi gura interlocutorului cu nişte argumente puternice, aia e o muncă apologetică apreciată. Practic, pentru un credincios, a convinge pe alţii reprezintă însăşi dovada că ceea ce el crede e… adevărat.

În creştinism, a convinge pe alţii, de fapt, reprezintă laitmotivul pentru care se face apologetică. Credinciosul pleacă de la premiza că deţine adevărul absolut, un adevăr care nu mai are nevoie de nici o rectificare, şi din prea-plinul inimii sale vrea să le facă şi altora parte de ceea ce el deţine. Nu are dubii asupra credinţei sale, şi chiar dacă ar avea, ele trebuie ascunse şi respinse pentru că ele nu pot veni decât de la… satana sau ar fi o dovadă că el însuşi nu e credincios.

Apologetică evreiască nu e despre lupta cu altii, ci e lupta credinciosului cu propria lui credinţă.

De partea cealaltă, în cultura ebraică, apologetica nu e pentru şi despre alţii. Nu e despre a convinge pe alţii. Apologetica evreiască nu e despre lupta cu necredincioşii, cu ateii, cu agnosticii ș.a.m.d., ci e lupta credinciosului cu propria lui credinţă. Textul de bază pentru acest tip de apologie e „lupta lui Iacov cu îngerul Domnului”. (Gen 32)
Pentru mulţi comentatori biblici, Iacov şi alţii ca el sunt consideraţi „oameni ai credinţei” nu pentru că au moştenit sau au acceptat un sistem de credinţă predicat de alţii, ci pentru că au contribuit sincer la modelarea şi remodelarea lucrurilor pe care le-au văzut şi auzit. Relaţia lor cu divinitatea nu constă în perpetuarea unui set de dogme sau reguli de credinţă, ci prin colaborarea şi conlucrarea cu ea, uneori chiar prin rezistenţă (opunere), adică o credinţă activă, productivă.

„Esenţa credinţei în Biblie – spune Gregory A. Boyd – nu se referă la supunerea oarbă faţă de tradiţiile autoritare sau în vreo certitudine psihologică. Este mai degrabă o credinţă «israelita» în care profunzimea credinţei unei persoane în Dumnezeu se reflectă tocmai prin dorinţa de a se lupta autentic cu El”.[1]

Observaţi, deci, că nu e vorba despre ce cred alţii sau despre ce nu cred alţii, ci despre ce cred credincioşii. Este despre capacitatea credinciosului de a-şi modela şi remodela credinţa. De fapt, şi textul lui Petru se referă la acelaşi lucru. Când spune că un credincios trebuie să fie gata să poată face apologia credinţei sale, e lesne că vorba de credinţa lui, nu de a altuia. Nu e despre ce cred alţii, cu atât mai mult de a-i convinge, ci despre a-şi evalua şi reevalua propria credinţă. E despre a pune întrebări, e despre curajul de a te îndoi sincer de anumite perspective, e despre a citi şi altceva decât ţi se oferă sau despre capacitatea de a accepta în tine şi eroarea ca parte a procesului de învăţare. De sute de ani, însă, în creștinism oamenii sunt învățați ca ei dețin absolutul în materie de credință. La o astfel de perspectivă nu mai ai ce să schimbi, ba chiar ar fi un semn de slăbiciune și necredință să crezi că ar mai fi ceva de scos sau de adăugat.

Iacov s-a luptat cu Dumnezeu, aşa cum (figurativ) fiecare credincios ar trebui să se lupte sincer cu imaginile şi clişeele despre Dumnezeu care îi sunt oferite pe tavă ca adevăruri absolute (de obicei de către o comunitate). După lupta cu îngerul, Iacov a fost binecuvântat, la fel cum Iov, după ce s-a contrazis cu Dumnezeu a fost lăudat şi binecuvântat.

Pentru evrei, să faci apologia propriei credinţe înseamnă mai mult sau chiar altceva decât a-i convinge pe alţii că ai dreptate sau că deţii adevărul absolut. Din contră, înseamnă să admiţi sincer că s-ar putea să nu deţii toate datele problemei şi că ai nevoie să te lupţi cu imaginile despre Dumnezeu care ţi-au fost plasate de către alţii care au crezut la rândul lor că deţin adevărul absolut. E despre a admite că astăzi s-ar putea să vezi mai bine lucrurile comparativ cu ziua de ieri, că există o progresie a înţelegerii lucrurilor. Înseamnă smerenia de a admite că Adevărul sau Dumnezeu nu poate fi deţinut, că EL nu poate fi o posesie a cuiva şi că orice sistem de credinţă care are această pretenţie riscă să devină (dacă nu a devenit deja) un club exclusivist înţepenit în propria ignoranţă.

[1] Gregory A. Boyd. Crucifixionof the Warrior God. Interpreting of the Old Testament’s portraits of God in light of the Cross (vol.1&2), Minneapolis. Fortress Press, p.27. (s.a.) După luptă, Dumnezeu îi schimbă numele din Iacov în Israel, adică „cel care luptă cu Dumnezeu”. De aici noțiunea de „credință israelită”, o credință activă.

Nu e după cine aleargă, ci după Dumnezeu care are mila

Argumentul cel mai des al celor care pretind că cei mai mulţi dintre oameni vor ajunge în iad, se leagă de imposibilitatea ca Dumnezeu să treacă peste liberul arbitru. Cum să trimită Dumnezeu în Rai miliarde de oameni care nu vor acest lucru? Cum ar putea Dumnezeu să îi forţeze pe oameni să aleagă ceva ce ei… nu au ales?!

Ei bine, e suficient să ne gândim cum au apărut toţi oamenii pe pământ. Cum am apărut noi toţi şi cum continuă să apară (să se nască) noi oameni. Există vreunul dintre noi care poate pretinde că şi-a dat acordul să vină în această lume? Nici unul. Ne-am trezit aici într-o lume pe care o iubim sau o detestăm, o înţelegem sau nu. Ca să îţi pui problema de ce ar trimite Dumnezeu miliarde de oameni în Rai, chiar dacă n-au dorit asta, trebuie să întâi să răspunzi dilemei naşterii tuturor oamenilor fără acordul lor.

Creştinilor le place să creadă că naşterea lor a fost atent vegheată de Dumnezeu Însuşi. Conceperea lor a fost vegheată de către Dumnezeu, citând unul din psalmii lui David[1]. Dacă aşa stau lucrurilor, atunci naşterea tuturor oamenilor a fost atent vegheată de către Dumnezeu. El a dorit naşterea tuturor, dacă ne luăm după acest psalm şi după teologia creştină în general. Unde a ţinut cont Dumnezeu de liberul arbitru atunci când a permis întocmirea tuturor oamenilor? Ideea că Dumnezeu nu face nimic dacă există pericolul de a încălca liberul arbitru sau libertatea umană nu poate sta în picioare. Din contră, dacă ne uităm la ce spune Biblia despre naşterea umană, apariţia vieţii pe pământ, creaţia tuturor lucrurilor, vedem că Dumnezeu n-a întrebat pe nimeni şi n-a ţinut cont de părerea nimănui. Iar creştinii spun că tot ceea ce face Dumnezeu e bun şi desăvârşit. Dacă a fost bun şi desăvârşit că oamenii să se nască fără voia lor, de ce n-ar fi la fel de bun să ajungă în Rai toţi doar pentru că Dumnezeu decide asta?!

Vă spun eu de ce: pentru că în realitate majoritatea creştinilor nu cred în Dumnezeu, ci în propriile lor frici. Nu Dumnezeu e măsura după care judecă ei lucrurile, ci propriile lor temeri şi prejudecăţi. În viaţa de zi cu zi ne simţim lezaţi şi trădaţi dacă cineva ar promova fără să merite, mai ales dacă ar promova în defavoarea noastră. E frustrant să ştii că ai muncit mult şi, peste noapte, vine altul şi îţi şuflă meritul doar pentru că cineva (șeful) a ales să i-l ofere. Înţeleg, e dezamăgitor, însă lucrurile stau altfel la Dumnezeu. În pilda lucrătorilor viei[2] cei care au muncit toată ziua şi cei care au muncit doar o oră, primesc aceeaşi răsplată, pentru că în parametrii lui Dumnezeu meritul nu mai reprezintă criteriu. Şi asta pur şi simplu, pentru că „nu e după cine aleargă, ci după Dumnezeu care are milă”[3].


[1] Ps 139

[2] Mt 20

[3] Rom 9,16

Teama de sex nu e despre apărarea copiilor

Teama de a vorbi copiilor despre sex este teama de a ne întâlni cu noi înșine. Avem o armată de experți inhibați, încrâncenați și, probabil, în suferință mare cu propriul corp.

Mai multe informații despre sex și sexualitate în școală e un minim început pe calea reintegrării unei părți demult decupate din umanitatea noastră. În numele religiei, al ordinii patriarhale, omul a pierdut una dintre cele mai puternice surse de vitalitate. Reprimarea sexualității nu este morală. După cum exprimarea ei nu este depravare. Un om care și-a intregrat natural energia sexuală, fără rușini și vinovății băgate în cap de la 2 ani, este un om discret cu propriul corp, armonios și fluid. Nu intră în jocul pradă-prădător, nu este exhibiționist, nu pierde ușor contactul cu propriile emoții.

Teama de a vorbi copiilor despre sex este teama de a ne întâlni cu noi înșine.

Teama de a vorbi copiilor despre sex este teama de a ne întâlni cu noi înșine. Schilodiți în cele mai naturale forme de autocunoaștere și acceptare, vânturăm acum niște steaguri ideologice ridicole, care nu ne acoperă deloc fundul, așa cum vrem să credem. Cele mai dramatice surse de conflict, discriminare, agresivitate, posesie, bias, anxietate, promiscuitate și violență vin dinspre o umanitate care și-a negat, de câteva sute de ani buni, sexualitatea.

Avem o armată de experți inhibați, încrâncenați și, probabil, în suferință mare cu propriul corp.

Cu un singur lucru avem dreptate să ne fie teamă. Nu cred că avem oameni suficient de eliberați și conștienți ca să le vorbească generațiilor de astăzi despre sex. Avem o armată de experți inhibați, încrâncenați și, probabil, în suferință mare cu propriul corp. Ceea ce i-a determinat să devină mari lupi moraliști. Lupi pregătiți să perpetueze aceeași paradigmă a suferinței, a prădătorului însetat și reprimat. Discuțiile despre cum să NU vorbim despre sex în școală sunt, culmea, discuții hipersexualizate, indecente și revelatoare ale deviațiilor suferite de intelectul nostru sărit ca o așchie stingheră, departe de corp și de viața din el.

(articol preluat de pe facebook: Oana Moraru)

#JeSuisFanatic

În ziua când mi-am prezentat dizertaţia, profesorul coordonator m-a lăudat spunându-mi că am apărat imaginea lui Dumnezeu prin ceea ce am scris. Am avut ocazia vreo 5 minute să îi spun că e doar nivelul la care am ajuns eu în înţelegerea a ceea ce eu şi alţii numim „Dumnezeu”. Am apărat o imagine despre ceea ce oamenii numesc „Dumnezeu” raportând-o la noile informaţii pe care le aveam la acea vreme despre această temă.

De ce insist pe „imagine”? Pentru că sunt mulţi semeni de-ai noştri care pretind că îl apără pe Dumnezeu însuşi prin diverse acţiuni. Unul mi-a spus în această dimineaţă că îl apără pe Cristos. Ca să vezi?! Nu doar că e hilar sau de-a dreptul infantil, dar e chiar periculos dacă astfel de indivizi chiar cred în adâncul fiinţei lor ce spun. Asta e esenţa fanatismului. Să nu laşi nici un pic de loc de manevră unor idei care s-ar putea mai mult ca sigur să fie greşite.

Unul din personajele biblice, Ghedeon, se apucă într-o zi să dărâme altarele ridicate în cinstea lui Baal, o zeitate canaanită. Şi conaţionalii îl ceartă şi cauta să îl apere pe Baal. Şi Ghedeon le oferă o replică extreme de realistă:

„Dacă Baal este dumnezeu, să se apere singur!” (Jud 6,31)

Dacă Baal e dumnezeu el poate demostra acest lucru prin actiunle sale, nu are nevoie de nişte neica-nimeni să îl apere. De fapt asta ar fi şi dovada că el este ceea ce oamenii pretindeau că e.

Dacă dumnezeul creştinilor e ceea ce creştinii pretind, el nu are nevoie să fie aparat de nimeni. Ba, cu atât mai mult când vorbim despre apărarea lui Cristos. Păi, El însuşi nu s-a apărat cât a fost pe pământ, de ce ai face-o tu acum? Care e raţiunea din spatele unui gest pe care el însuşi şi l-a refuzat? În afară de faptul că acel „Cristos” e doar o proiecţie a propriilor frici şi fobii, nu văd altă explicaţie. Dacă Cristos are nevoie să fie apărat, ăla nu e Cristos, ci tu însuşi. El nu are nevoie. Nu poţi să spui că lui Cristos „i s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ” (Mt 28,18), dar în acelaşi timp tu, un praf, să pretinzi că îl aperi. Asta e nebunie!

E de la sine înţeles că un „dumnezeu” care trebuie apărat, nu reprezintă decât o fantasmă a eului uman deformat. Să afirmi că ai credinţă în tr-un dumnezeu, dar în acelaşi timp să îl aperi că pe un copilaş lipsit de apărare, asta e semnul clar că nu despre Dumnezeu e vorba acolo.

Din păcate la majoritatea credincioșilor despre asta e vorba: despre ei înșiși. „Dumnezeulˮ pe care pretind că îl cred, e doar eul lor proiectat în oglindă. Un „euˮ îmbrăcat într-un limbaj religios, biblicizat, un idol accesibil semănând cu ei înșiși. Un idol mic, neajutorat, care are nevoie să fie apărat, ținut în brațe și purtat.

Pretindem că îl apărăm pe Dumnezeu, pentru că proiectăm asupra lui temerile și limitările noastre. De fapt, ne apărăm pe noi însine. Cu cât ne simțim mai neajutorați, mai anxioși, mai nesiguri, cu atât vom simți nevoia să apărăm zeul în care credem că ne-am pus încrederea. Pentru că zeul acela e ceea ce vedem în oglindă. În nebunia noastră, i-am omorî pe alții pentru această imagine careia îi spunem „Dumnezeu”.

Cum s-a produs deconstrucţia mea religioasă

În 2010 am fost chemat în faţa bisericii şi sancţionat disclipinar pentru o abatere morală destul de delicată. De obicei în astfel de situaţii, de ruşine, oamenii preferă să plece din biserică, să nu mai dea ochii cu comunitatea. Eu eram conştient că am greşit din perpectiva moralei bisericeşti, însă nu eram nici primul şi nici ultimul care trecea prin aşa ceva. Ce făcusem eu diferit de ceea ce făcuseră alţii înaintea mea? Sau ce făcusem eu diferit de tot ceea ce fac oamenii în general? Diferenţele dintre greşeli sau păcate, că unii le văd mai mari sau mai mici scuzabile sau nescuzabile, astea sunt chestiuni de detaliu personal sau cultic. Teologia este foarte clară în privinţa acestui aspect: nu există păcat mai mare sau mai mic şi nici oameni care să fie mai puţin sau mai păcătoşi decât alţii. Lucrurile sunt simple.

Am fost chemat la comitet, grupul acela de membri mai egali decât ceilalţi, aleşi pe sprânceană pe motiv că ar avea o spiritualitate ceva mai înaltă decât alţii. Mi-au cerut tot felul de detalii, de parcă ei înşişi ar fi fost interesaţi să facă ce am făcut eu. După vreo două ore de discuţii concluzia lor a fost, în alte cuvinte, că nu mă încadrez în „clubulˮ lor. Duminica următoare toată biserica ştia că s-a luat decizia disciplinării mele, inclusiv motivul care a stat la baza acestei disciplinări.

Înţeleg să mă priveşti ciudat, cu o oarecare răceală şi/sau mustrare, dar atitudinea asta de total dispreţ era o contradicţie evidentă cu tonul unei adunări care pretindea că îl urmează pe Isus

Eram student la facultatea de teologie, mă pregăteam să fiu pastor. Era visul vieţii mele de când cunoscusem această latură religioasă. Predicam deja în biserică, oamenii mă iubeau, mă apreciau, se considerau beneficiarii predicilor mele pe care le găseau extrem de inspirate şi bune. Până când am căzut cu fundul în praf şi toată dragostea aia s-a dus pe copcă. Dintr-o biserică de 200 şi ceva de membri, doar vreo 4-5 au mai rămas alături de mine. Vă spun sincer că acest lucru m-a şocat. Ok, înţeleg să mă priveşti ciudat, cu o oarecare răceală şi/sau mustrare, dar atitudinea asta de total dispreţ era o contradicţie evidentă cu tonul unei adunări care pretindea că îl urmează pe Isus.

Am plecat către casă şi parcă îndepărtarea fizică de clădirea bisericii căsca şi depărtarea evidentă care se forma între mine şi ceilalţi membri. Era clar că oamenii ăştia nu erau dispuşi să facă nici o concesie. Cu toate acestea, m-am încăpătânat un an şi jumătate să revin în mijlocul lor ca şi până atunci. Nu vă pot descrie cât de penibili erau unii membri care căutau să mă evite cât de mult puteau. Când şi când pastorul mă mai întreba de sănătate şi atât.

„Până la urmă e între tine şi Dumnezeu”

Într-o zi îi zburase pastorului un porumbel din gura când mi-a spus: „Până la urmă e între tine şi Dumnezeu”. Bun, şi-atunci de ce înverşunarea asta a voastră ca şi când eu aş avea vreo datorie faţă de voi?! De unde atitudinea asta de respingere ca şi când aş sta la mila voastră?! De unde încăpăţânarea asta moralistă faţă de o situaţie în care, până la urmă, Dumnezeu e singurul care ar putea avea ceva de reproşat?!

Era pentru prima dată când mă priveam pe mine însumi dezlegat de comunitatea care se înverșuna să mă respingă. Chiar aşa: până la urmă era între mine şi Dumnezeu şi, din câte vedeam eu, Dumnezeu nu doar că nu avea nici o problemă, dar era singurul pe care îl simţeam atunci lângă mine. Biserica mă respingea spunându-mi că face ceea ce îi cere Dumnezeu, dar Dumnezeu era cu mine şi îl simţeam total diferit. Comunitatea decisese că eu nu corespund standardelor ei, reprimirea mea se putea întâmpla doar în condiţiile impuse de ea.

Poţi să rămâi undeva unde nu eşti binevenit?

Îmi făceam tot felul de gânduri, de procese de conştiinţă. Până atunci auzisem şi credeam şi eu, ca şi la alte comunităţi, că mântuirea depinde de relaţia cu biserica. Apartenenţa la o biserică confirmă mântuirea şi legătura cu Isus. Deci, cine părăseşte adunarea – cum spune unul din scriitorii biblici – riscă să rămână pe dinafară. (Aşa gândeam atunci şi aşa gândesc mulţi astăzi). Dar eu nu părăsisem nici o adunare, ba chiar mă încăpăţânam să rămân în ciuda faptului că acea comunitate mă respingea şi nu dădea nici un semn că ar lăsa-o mai moale. Eu nu părăsisem nimic, adunarea mă gonise pe mine. Poţi să rămâi undeva unde nu eşti binevenit?

După un an şi jumătate am luat eu decizia de a pleca din din acea adunare şi din localitate. Până la urmă, dragoste cu forţa nu se poate, mai ales când e vorba de o comunitate religioasă care pretinde că a primit dragostea lui Dumnezu prin Duhul Sfânt. Atunci o să merg şi o să caut dragostea acolo unde o voi găsi, dacă aici nu e. Abia atunci am înţeles chemarea ciudată a lui Avraam: „Du-te unde ţi-oi spune”. Asta înseamnă să pleci unde vezi cu ochii, ştiind doar ce vrei să găseşti, nu şi destinaţia fizică.

Isus nu lansează interdicţii, reguli, canoane, El îi caută pe oameni: îi iartă, îi vindecă, îi învăţa, le dă să mănânce…

Iniţial găsisem o comunitate, dar ştiți cum e: când te-ai fript cu ciorbă, sufli şi în iaurt. Deşi părea mult mai matură şi mai diversificată, nu prezenta garanţia unei comunităţi care a înţeles că Isus nu se împiedică de păcatele oamenilor. La asta m-am gândit ani de zile. Te uiţi la El şi vezi că în afară de ipocrizie, Isus n-a condamnat nimic. Diversele discuţii pe care Isus le are cu privire la anumite comportamente sunt doar urmarea unor provocări lansate de cărturarii vremii, provocări la care Isus răspunde în limitele contextului respectiv. Isus nu depăşeşte contextul politico-social al vremii sau contextul religios. El răspunde concret fiecărei situaţii în funcţie de informaţiile care circulau la acea vreme şi pe care oamenii le ştiau sau în care credeau. Isus nu lansează interdicţii, reguli, canoane, El îi caută pe oameni: îi iartă, îi vindecă, îi învăţa, le dă să mănânce…

Respingerea nu e a lui Dumnezeu, ci a oamenilor care nu se pot îmbrăţişa pe ei înşişi, care nu pot face pace în ei înşişi şi care îl văd permanent pe Dumnezu ca pe o vrăjitoare

Ani de zile după evenimentul acesta al excluderii mele (adică o disciplinare fără posibilitatea de reabilitare), Dumnezeu s-a purtat cu mine în acelaşi fel: mi-a vindecat rănile provocate de această respingere, mi-a lămurit lucruri care erau la fel de defectuoase ca şi comunitatea care m-a respins, a îngrijit de mine şi de nevoile mele. Ceea ce îmi dă speranţă e faptul că nu sunt singurul în această situaţie. Zeci de oameni constant descoperă această libertate a adevăratului har, o libertate cu adevărat a lui Isus, în care înţeleg că Dumnezeu nu doar că nu se cramponează în păcatele oamenilor, dar El însuşi se face una cu ei. În cartea din care mulţi citează în mod defectuos, Biblia, citim că Dumnezeu s-a făcut El însuşi una cu păcatul uman, îmbrăţişând umanitatea în trupul lui Isus Cristos. Respingerea nu e a lui Dumnezeu, ci a oamenilor care nu se pot îmbrăţişa pe ei înşişi, care nu pot face pace în ei înşişi şi care îl văd permanent pe Dumnezu ca pe o vrăjitoare.

Sunt mii de preoţi sau păstori care îi conduc pe oameni în această gândire eronată şi abuziva, ei înşişi fiind nişte abuzatori. Unii, în mod inconştient, pentru că sunt adepţii unor învăţături eronate care îi face să fie intransigenţi acolo unde mila ar fi fost singurul remediu. Ca fost viitor pastor trebuie să îmi iau curajul să fiu ceea ce am dorit mereu, un om care ajută pe alţii, cu atât mai mult acum când ştiu că cea mai mare nevoie a oamenilor e acceptarea şi dragostea. Am trecut prin legalism, abuz, frică. Am căutat ani de zile să mă conformez unor reguli absurde sau unor pretenţii umane inepte.

Ți se spune permanent că problema e la tine

Am fost acuzat deseori de mândrie sau rebeliune atunci când nu eram de acord cu tot felul de învăţături sau când contraziceam părerea liderilor. Întotdeauna mi se spunea că vina e la mine, că eu sunt ăla păcătosul şi nenorocitul care, din cauza păcatului, văd atât de prost lucrurile. Reacţia adunărilor a fost mereu de respingere, pentru că cercul abuzurilor trebuia să rămână închis. Să critici liderii sau adunarea e totuna cu a-l critica pe Dumnezeu. Celorlalţi membri li se atrăgea atenţia că eu sau alţii ca mine suntem nişte oameni lepădaţi şi necredincioşi, de aia avem ceva de reproşat. Că, în realitate, pentru că nu suntem de acord cu abuzurile, noi nu facem parte din biserică, suntem nişte lupi îmbrăcaţi în haine de oi, nişte draci.

Universul acesta e prea mare şi prea complex să credem că totul se limitează la o carte, cu atât mai puţin că Dumnezeu ar fi închis între coperţile ei

Deşi n-aş mai fi avut nevoie de teologie, eu am continuat să studiez. Am absolvit altă facultate de teologie, apoi am făcut Master de gândire ebraică, am scris cărţi despre teologie şi continui să scriu şi să mă informez. Cunoaşterea pentru mine nu se limitează la o carte, fie ea şi Biblia. Universul acesta e prea mare şi prea complex să credem că totul se limitează la o carte, cu atât mai puţin că Dumnezeu ar fi închis între coperţile ei. Sunt adeptul cunoaşterii de orice fel, atâta vreme cât acea cunoaştere aduce un plus vieţii umane. Sunt cnvins că Isus ar fi făcut la fel folosind tot ceea ce lumea aceasta oferă pentru bunăstarea oamenilor. Isus ar fi într-un spital legând răni sau mângâind bolnavi, ar fi bucătar voluntar la o cantină socială sau ar sta de vorbă cu „ereticiiˮ respinşi de religioşii cultelor.

E nevoie de o comunitate unde aceste lucruri trebuie să dispară

În România nu există o comunitate care să îi adunce pe aceşti „rătăciţi” de la credinţa cultică. Aşa-zisele biserici independente sunt „aceeaşi Marie, dar cu altă pălărieˮ; lideri care au ieşit din culte, dar care au păstrat mentalitatea, învăţătura şi, de aici, aceleaşi abuzuri. Nu poţi să mergi la ei fără să te întrebe cine eşti, de unde vii, ce trecut „glorios” ai, ca să ştie în ce categorie să te încadreze. E nevoie de o comunitate unde aceste lucruri trebuie să dispară. O comunitate în care oamenii sunt acceptaţi şi iubiţi pur şi simplu, nu pentru că nu greşesc, ci pentru că așa e de dorit. O comunitate a oamenilor care n-au nevoie să demonstreze nimic nimănui şi unde raportarea se face doar la ei înşişi. O comunitate de oameni care îşi permit să nu creadă că toată lumea sau să-l caute pe Dumnezeu şi bunăstarea lor spirituală fără a li se impune nişte reguli. O comunitate care se adună în primul rând pentru a sărbători umanitatea din ei fără exagerări spirituale şi pretenţii religioase absurde.

Nu e despre religie aici, ci despre libertatea de a crede în Dumnezeu fără ca cineva să ne impună cum, când, ce și de ce – și despre a fi oameni cu oamenii

În drumul acesta, prietenul meu Luc Constantin https://www.facebook.com/pastorluc.d.constantin îmi este partener de lucru. El este unul din cei de la care am înţeles dragostea şi am învăţat să o accept. România are nevoie de astfel de oameni si de o astfel de comunitate, pentru vindecarea multora pe care religia i-a schilodit sufleteşte. Îndrăzniţi să ne scrieţi, povestiţi-ne despre experienţele voastre, haideţi să facem ceva. Intenția noastră e să ajungem să facem un grup fizic în București, dar deocamdată suntem aici și vedem cum evoluează lucrurile. Grupul e deschis pentru oricine are nevoie de dragoste si acceptare. Deasemenea, dacă inima voastră e în concordanță cu acest proiect, distribuiți postarea sau vorbiți cu cei care au nevoie de o astfel de comunitate. Nu e despre religie aici, ci despre libertatea de a crede în Dumnezeu fără ca cineva să ne impună cum, când, ce și de ce – și despre a fi oameni cu oamenii. Dacă cunoașteți oameni cu astfel de experiențe, spuneți-le că nu sunt singurii pe acest drum.

Cu mult drag,

George Teologul & Pastor Luc

Antinomia bine-rău – un efect al rupturii, nu al integrității

Trebuie amintit faptul că „binele” şi „răul”, acest tandem, aceasta antagonie, a venit nu ca o notă de spiritualitate avansată, ci ca un efect al neascultării. Cunoaşterea binelui şi răului e un semn al „căderii din rai”, nu al regăsirii lui. Dacă ne luăm după povestirea biblică, mâncatul din pomul cunoştinţei binelui şi răului a adus căderea şi depărtarea de Dumnezeu, nicidecum apropierea, cum cred mulţi. Ba aş îndrăzni să spun: cu cât suntem mai fervenţi în separarea binelui de rău, cu cât suntem mai bătăioşi în ceea ce se numeşte „moralismul religios”, cu atât suntem mai departe de sursa primară a fericirii noastre.

Antagonismul acesta dintre bine şi rău, pe care îl întâlnim la tot pasul în Biblie, nu poate fi decât produsul schismatic al umanităţii ruptă în ea însăşi, ca urmare a depărtării de sursa unităţii, Dumnezeu. Anselm Grun spune că apropierea de Dumnezeu duce către „unitatea personală”, unitate în care admitem în noi înşine şi binele şi răul ca un întreg de care nu ne putem debarasa decât cu preţul rupturii.

Spiritualitatea creştină, deci, nu e o chestiune de „bineˮ şi „rău”, decât dacă mestecam încă din „pomul cunoştinţei binelui şi răului” şi n-am gustat din Pomul Vieţii. Şi dacă am avea posibilitatea, ipotetic vorbind, să facem o distincţie clară între bine şi rău, acest exerciţiu n-ar aduce nimănui nici un favor, ci doar ar mări şi mai mult angoasa în care umanitatea se găseşte în raport cu divinitatea.


Antinomia asta permenentă „bine-rău” e un semn al schizofreniei, nu al integrităţii. Integritatea înseamnă să admiţi că în tine există o parte luminoasă şi alta mai puţin luminoasă şi care te definesc ca om. Respingerea permanentă a „răului” e un produs al paranoiei, infantilismului şi ipocriziei. Teologia echilibrată respinge acest tip de abordare care produce schisme în societate şi în indivizi şi care a dus, în istoria umanităţii, la tot felul de tendinţe catharctice împotriva unor membri ai societăţii.

PUTERE vs VIOLENȚĂ

Ca să fii puternic, nu trebuie musai să fii şi violent. Puterea nu se certifică prin violenţă. Ba din contră, violența, ca urmare a puterii, n-ar fi decât dovadă certă a nesiguranţei puterii care are nevoie să se impună.

Şi atunci ne întrebăm:

Este Dumnezeu suficient de puternic şi de sigur pe El astfel încât să nu-şi manifeste puterea prin violenţă? Ba mai mult, este Dumnezeu suficient de sigur pe puterea Lui, astfel încât nu doar să nu recurgă la violenţa pentru a dovedi, ba chiar să facă numai binele prin aceeaşi putere?

Când privim în Vechiul Testament, vedem greu diferenţa dintre puterea lui Dumnezeu şi violenţa care planează în jurul ei, însă în Noul Testament lucrurile devin clare.

După ce preschimbă apa în vin în Cana Galileii, Isus se întâlneşte cu Nicodim. Şi Nicodim îl ia la periat pe Isus şi îi spune:

„Nimeni n-ar PUTEA să facă ce faci tu, dacă n-ar fi Dumnezeu cu El”. (În 3, 2)

Nimeni n-ar avea PUTEREA să facă ce faci tu, dacă Dumnezeu n-ar fi în puterea aceasta. Dar ce făcea Isus? Lucruri bune. Numai lucruri bune. Câne Ioan Botezătorul era închis, a trimis pe uii să îl întrebe pe Isus dacă El e Mesia. Și Isus le-a spus: „Spuneți celui care v-a trimis că orbii vad, șchiopii umblă, iar săracilor li se vestește Evanghelia”. (Lc 7,22) Adică se întâmplau numai lucruri bune.

Într-una din zile, o femeie cu o scurgere de sânge care nu se mai vindecă de 12 ani, s-a atins intenţionat de haina lui Isus. Gândea ea că dacă s-ar atinge de El, s-ar vindeca pe loc. Lucru care s-a şi întâmplat. Şi descrie evanghelistul că Isus „a ştiut că o PUTERE a ieşit atunci din El”. (Mc 5, 30)

Înainte de înălţarea Sa, citim că Isus a fost întrebat dacă va restaura în viitorul apropiat Împărăţia lui Israel. Răspunsul lui a fost ceva gen:

„Nu e treaba voastră acest aspect. Asta e problema lui Dumnezeu. Voi veţi primi, însă, o PUTERE când se va coborî DUHUL SFÂNT peste voi şi-mi veţi fi martori”. (FA 1, 7.8)  Martori a ce? Martori ca Isus a făcut cu puterea lui Dumnezeu numai lucruri bune.

„Eu nu fac decât ce văd pe Tatăl făcând”, spunea Isus.

Mai mult de atât, ucenicii au devenit martori ai învierii Lui, care s-a produs tot „prin PUTEREA lui Dumnezeu” (Col 2, 12). Apoi apostolul Paul spune că „Evanghelia (adică vestea această bună că Dumnezeu iartă, restaurează, vindecă) este ea însăşi manifestarea PUTERII lui Dumnezeu pentru mântuirea oricăruia care crede”. (Rom 1,16) Şi, mai mult, cei care cred şi acţionează prin această PUTERE (2 Cor 6,7), sunt păziţi de aceeaşi PUTERE (1 Pt 1, 5).

În aceste câteva aspecte se dovedeşte ferm că PUTEREA lui Dumnezeu nu doar că nu e violentă – Dumnezeu nu are nevoie să fie violent ca să-şi demonstreze puterea – ci este întotdeauna şi a fost întotdeauna în scop pozitiv, constructiv, recuperator, vindecător. Oamenii se păcălesc prin faptul că aplică divinității modelul uman: în mai toate cazurile, un om care deţine puterea devine violent sau abuziv. Regii antici care deţineau puterea aveau nevoie să fie violenţi pentru a-i controla pe alţii, iar scriitorii biblici au aplicat divinităţii acest model sociomorfic.

Obsesia pentru standarde

Întâlnesc deseori ideea că, pentru a avea o perspectivă corectă supra lucrurilor, trebuie să avem un standard după care triem informaţiile. Şi, bineînţeles, majoritatea se gândesc la varianta clasică a standardului, ca la o riglă sau un cântar. De aici ne vine conceptul de canon, după care s-a numit colecția de cărți biblice considerate „inspirate”. Un grup de oameni credincioşi s-au adunat şi au stabilit împreună o serie de condiţii pe care ar fi trebui să le îndeplinească un text pentru a putea fi considerat inspirat. Condiţiile alese de ei au dus la formarea canonului biblic. Adică canonul biblic s-a format în nişte condiţii în care nu exista un…canon. Canonul s-a format după dispute şi frământări de idei între mai multe persoane.

Canonul rezultat în urma disputelor şi frământărilor – adică cel despre care se vorbește până în ziua de astăzi – a fost mai degrabă o decizie contextuală. Nu înseamnă că vom decide alt canon biblic, oricum nu mai e posibil, ci că în mod necesar el trebuie reevaluat în funcţie de contextul actual.

Ce numim astăzi canon e rezultaul unui lung şi dur proces intelectual, un rezultat comun a mai multor minţi

Ce îi împiedică pe unii să facă acest lucru e concepţia greşită cu privire la standard. Ei spun că un standard trebuie să rămână mereu acelaşi indiferent cum se schimbă vremurile. Acest lucru ar fi fost valabil dacă n-am fi avut episodul cu alegerea canonului de către un grup de oameni care nu aveau un canon pentru această alegere. Ceea ce i-a făcut să aleagă într-un fel şi nu în altul a fost mai degrabă rezultatul unui proces intelectual intens. Canonul s-a stabilit în urma discuţiilor contradictorii, în urma comparaţiei textelor etc. Ce numim astăzi canon e rezultaul unui lung şi dur proces intelectual, un rezultat comun a mai multor minţi.

Dacă aşa stau lucrurile, ce ne-ar împiedica să ne aşezăm la masă ca să reluăm discuţiile despre ce înseamnă astăzi, după 2000 de ani, un canon? Dacă nu putem face acest lucru, înseamnă că nu s-a schimbat nimic în mentalitata umanităţii, nu am evoluat cu nimic în înţelegerea a ceea ce oamenii numesc divinitate.

În toate domeniile lucrurile evoluează şi îşi adună noi şi noi perspective, numai în religie lucrurile rămân la fel. Pur şi simplu, oamenii s-au făcut sclavii unui canon făcut de ei inșiși şi despre care cred că le e superior. Asta mi-aminteşte de descrierea idolilor din cartea lui Isaia: „Omul taie un copac, îl ciopleşte, face din el un idol, i se închina şi spune: Tu eşti dumnezeul meu!” Oamenii gândesc un standard, nişte reguli de credinţă şi spun: „Standardul acesta e divin, trebuie respectatˮ.

Mai multe informaţii, mai bune şi actuale sunt standardul după care ştiu dacă gândesc corect

Un standard care priveşte nişte informaţii, se cântăreşte și se evaluează tot prin informaţii. Mai multe informaţii, mai bune şi actuale sunt standardul după care ştiu dacă ieri am gândit corect. O scriere născută în urmă cu 2000 de ani, tributară unui context istoric pe care umanitatea l-a lăsat demult în urmă, nu poate fi standardul după care oamenii să gândească astăzi, pentru ca ea insăși trebuie comparată cu noile date.

Au apărut multiple informaţii în mai toate ştiinţele. Oamenii şi-au recunoscut limitările din trecut şi au fost dispuşi să îşi reevalueze opiniile şi credinţele. Numai în religie lucrurile rămân la fel, înţepeniţi de ideea că a existat o inspiraţie divină a alegerii unor texte. Aceleaşi texte, însă, ne spun că Dumnezeu nu se schimbă, că e acelaşi ieri, azi şi în veci. Asta înseamnă că dacă ne adunăm la o masă mai mulţi gânditori, nu e exclus ca inspiraţia divină să ne călăuzească în actualul context, cu atât mai mult cu cât Dumnezeu ar fi mult mai conştient de trecerea celor 2000 de ani. Şi atunci problema nu e standardul, canonul, ci credinţa în Dumnezeu. Pur şi simplu cei care pretind credinţă în Dumnezeu, sunt mai degrabă tributari propriilor frici şi au făcut din Dumnezeu un slujitor al limitării lor. „Când eram copil, gândeam ca un copilˮ, dar când te maturizezi lași în urmă lucrurile infantile. Orice lucru are o copilărie și o tinerețe, inclusiv ceea ce noi numim „creștinismˮ. E absurd după 2000 de ani să fim tot la acel nivel.

Dacă astăzi ar fi trăit apostolul Paul, și-ar fi cerut scuze că în secolul I nu a fost mai radical în favoarea drepturilor sclavilor sau ale femeilor. A trebuit să treacă secole până când oamenii să ajungă la maturitatea necesară înțelegerii unor lucruri care le-au făcut atâta rău. Credeți că au învățat ceva?! Același tip de credincioși care susțineau „sclavia biblicăˮ (în America) susțin și astăzi o sumedenie de alte aberații în numele un „standardˮ de 2000 de ani!

Cum învățăm „ce trebuie”

Atunci când citim, mintea noastră în mod automat începe să facă diferenţa între informaţii: ce am citit ieri, cu ce am citit azi şi tot aşa. Permanent ea cântăreşte informaţiile şi scoate la suprafaţă pe cele care sunt superioare altora. Ca să se întâmple acest lucru, însă, trebuie să oferim minţii material de sortat. Dumnezeu, Natură sau orice nume i-aţi da, ne-a lăsat mintea cu această capacitate. Ea nu e doar o magazie de stocat informaţii, ci şi de sortat informaţii. Scopul sortarii informaţiei este de a ne face capabili să ne adaptăm vieţii cu complexitatea ei. Când nu oferim minţii informaţii ea începe de gândească unidirecţional sau se blochează.

Isus spunea că „orice cărturar care a învăţat ce trebuie despre împărăţia lui Dumnezeu se asemăna cu un gospodar care scoate din vistieria lui lucruri noi şi lucruri vechi”. (Mt 13,52) Am subliniat „ce trebuieˮ. Nu orice învățătură si nu orice cunoaștere e ce trebuie, ci numai aia în care are loc sortarea, amestecarea, afânarea lor. Adică nu doar stocăm, nu doar punem informaţie peste informaţie ca-ntr-un turn Babel, ci le și aerisim permanent, le înlocuim, le scoatem la soare, le reaşezăm sau le aruncăm dacă sunt stricate. Ieri o informaţie ţi s-a părut bună, dar asta fost ieri. Tu nu mai eşti cel de ieri. Ai crescut, te-ai maturizat, ai mai auzit ceva, ai mai citit. E normal, deci, ca anumite lucruri să nu se mai potrivească astăzi şi nu e nicio tragedie să recunoşti că ieri perspectiva ta a fost limitată şi chiar deformată. Cel ce-şi recunoaşte greşeala, creşte, se îmbogăţeşte. Nu poţi înlocui o informaţie decât dacă recunoşti că e stricată. Nu e o ruşine să recunoşti că ieri ai greşit. „Când eram copil, gândeam ca un copilˮ, spunea apostolul Paul.

Scriam mai demult despre cei care spun că „citesc numai Biblia”. Această afirmaţie vrea, la o primă citire, să facă obiectul unui gen de superioritate. În realitate, însă, un ins care citeşte „doar Biblia” face aceeaşi greşeală ca şi cel care nu citeşte deloc. El va avea o gândire unidirecţională, dogmatică, înţepenită. Şi atunci, nu mai e despre împărăţia lui Dumnezeu unde lucrurile sunt permanent împrospătate, ci despre frici, limitări, prejudecăţi care nu au nici o legătură cu ea.