Ipocrizia creştină şi sexualitatea

„Cine îşi poate imagina că realitatea pe care o vede «acolo afară», a pornit de fapt de «aici dinăuntru»? Cine îşi poate imagina că realitatea pe care o vede «acolo afară» este un aspect al propriei persoane?” (James Hollis. De ce oamenii buni săvârsesc lucruri rele)


Îl întreb pe un tânăr credincios zelos împotriva avortului când s-a masturbat ultima dată. Adică, dacă ne luăm se sexul altora și de chestiuni de acest gen, hai să ne vedem și de al nostru. Mi-a șters comentariul, pentru că el „nu admite astfel de limbaj pe pagina lui”. Sanchi. I-am zis că îi pot arăta versete biblice mult mai porcoase decât expresia „ți-ai frecat-o”. Ne e rușine de limbaj sau limbajul ne rușinează pentru că el exprimă ceva despre noi care ne face să ne rușinăm.

Eu vă spun pe șleau ce cred sau ce nu cred: nu cred să existe bărbat care să nu fi avut vreodată vreo inițiativă în acest sens mai ales în perioada aia de framântări hormonale adolescentine. Există un intrebare la Vax Populi: „Doamnă, știți că bărbatul dvs se manipulează?” Și ea răspunde: „Vai, nu se poate, păi dacă face asta îl dau afară din casă!”. Eu cred că trebuie să fii handicapat, dacă atunci cand esti tânar nu îţi zboară mintea şi mâinile prin tot felul de locuri. Trebuie să fi trăit legat de calorifer cu lanţul ca să nu fi făcut nimic.

Credincioșii cad deseori în capcana de a confunda idealul cu realitatea

Dacă sunt excepții, îmi cer scuze. Pentru mine excepția există doar ca să întărească regula. Unde vreau să ajung e că am ajuns așa la un consens în care nimeni nu vorbește despre asta. Și e bine. Până la urmă, ce treabă are vecinul cu ce fac eu sau ce treabă am eu cu ce face vecinul?! Problema începe în momentul în care vecinul se dă sfânt sau moral. Și se apucă să suduie femeile „care sunt curve” sau pe cele care fac avort sau pe cei care fac sex în alte pozițîi decât el și multe altele. Boss, ești idiot. Adică ești ipocrit.

Credincioșii cad deseori în capcana de a confunda idealul cu realitatea. E ideal pentru un credincios să fie „curat” din punct de vedere sexual. El constată însă după o vreme că între ceea ce își dorește și realitate, e o cale atât de lungă „că mii de ani i-a trebuit luminii s-o ajungă”. Și atunci, pentru că trăiește în mijlocul unei comunități unde e privit nasol cel care calcă (sexual) pe bec, singura variantă care îi rămâne e să fie ipocrit. El trăiește într-o comunitate care îi încurajează ipocrizia, o comunitate care îi cere să mintă. Supraviețuirea în această comunitate se realizează prin capacitatea de a te mula pe concepția și tabuurile ei. Nu degeaba singurul păcat pe care Isus l-a reclamat a fost ipocrizia. Când a spus „feriţi-vă de aluatul fariseilor” el se referea la acest ferment al ipocriziei care, odată ce îl laşi să te atingă, rişti să devii una cu el.

Reprimarea propriei sexualități îi tranformă în niște  îngerași cu săbii invăpăiate gata să lovească în păcătoșii care îndrăznesc să le amintească, prin faptele lor, de propriile lor slăbiciuni

Bine, toți afirmă că nu există om fără păcat, că nu există om care să nu greșească și multe alte braşoave de acest gen. Dar, în fapt, nici unul nu păcătuiește, pentru că majoritatea vor să se creadă despre ei că sunt niște excepții. Îi auzi mărturisind prin biserică „păcatul” că ar fi călătorit cu tramvaiul fără să valideze bilet sau că a gândit rău despre cineva. Penibilități de astea de doi bani.

N-ai să vezi vreodată vreunul care să spună că a călcat morala creștină legată de sex și că nu sunt decât niște ipocriți care se chinuie frenetic să păstreze niște aparențe. Și ca să se convingă că într-adevăr sunt niște luptători împotriva păcatului, în loc să se lupte cu ei înșiși și cu ipocrizia lor, se apucă să militeze împotriva avortului, împotriva homosexualilor, împotriva educaţiei sexuale, împotriva a tot ce e legat de sex altfel decât știu ei că trebuie făcut.  Reprimarea propriei sexualități îi tranformă în niște  îngerași cu săbii invăpăiate gata să lovească în păcătoșii care îndrăznesc să le amintească, prin faptele lor, de propriile lor slăbiciuni. 

Iadul copilăriei noastre

Când eram mici, aveam un „iad” al copilăriei noastre:

–         Dacă nu mănânci tot, nu primești desert.

–         Dacă nu iei notă mare, nu primești înghețată.

–         Dacă nu iei premiu, nu îți cumpăr bicicletă.

–         Dacă nu ești cuminte, iei bătaie.

–         Dacă nu te păstrezi curat, o să stai murdar toată ziua.

–         Dacă te cerți cu vecinii, te bag în casă și nu mai ieși toată ziua (săptămâna).

–         Dacă plângi, te las aici.

–         Dacă nu asculți, te dau la casă de copii etc.

Prinși în vârtejul vieții, cu copii la rândul nostru sau alte probleme, am convertit, de fapt, „iadul copilăriei” într-un „iad” de un alt nivel

Ni s-a indus idea că orice are o consecință, și de cele mai multe ori, era o consecință negativă. Trebuia permanent  să îndeplinești niște condiții „că să” sau „că să nu”. Când ne-am făcut mari, am păstrat „tradiția” adoptând „iadul creștin”. Practic, avem un „iad” care a evoluat în funcție de nivelul la care am ajuns noi. Sau nivelul la care ne-au adus alții. Nu ne mai putem dezlipi de șablonul copilăriei.

Prinși în vârtejul vieții, cu copii la rândul nostru sau alte probleme, am convertit, de fapt, „iadul copilăriei” într-un „iad” de un alt nivel.  Dacă prinții noștri „vremelnici” ne-au amenințat cu tot felul de consecințe care ne-au ajutat – zicem noi – în educația noastră, trebuie ca și Dumnezeu să  aibă un iad al lui ridicat la nivelul său. Paralelismul e simplu: părinți vremelnici – consecințe vremelnice; dumnezeu veșnic – consecințe veșnice.

Dumnezeu e imaginea noastră răsturnată și ridicată la un nivel absolut

E la fel ca oricare paralelism dintre noi și ceea ce numim „dumnezeu”: noi suntem limitați, el este veșnic; noi suntem slabi, el este atotputernic; noi sunte păcătoși, el este (de trei ori) sfânt; noi suntem neștiutori și ignoranți, el este atotștiutor etc. E o imagine în oglindă. Dumnezeu e imaginea noastră răsturnată și ridicată la un nivel absolut.

Bineînțeles că noi nu suntem primii care au făcut asta. Au făcut-o alții înaintea noastră și noi am preluat șablonul lor, tocmai pentru că el se potrivește atât de bine cu al nostru. Și pentru că se potrivește atât de bine cu al nostru, noi am spus că „e de la Duhul Sfânt”. Așa scrie autorul scrisorii către Evrei: „Dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor şi să trăim?”

Observați că paralelismul nu e de ieri, de azi, e de când lumea! Că nici acest autor nu a luat idea din sine însuși, ci din ceea ce a văzut în cultura și mentalitatea vremii lui. El scrie unor oameni care erau obișnuiți cu acest mecanism al pedepsirii, al consecințelor. Concluzia lor era ca și a noastră: dacă așa fac părinții, înseamnă că așa face și Dumnezeu! Așa au gândit atunci, așa gândim noi astăzi. Nu e „de la Domnul”, e doar concluzia imediată, firească, umană la care ajunge orice om privind în jurul lui la aceste lucruri. Ele „se potrivesc”, nu pentru că sunt „de la Duhul Sfânt”, ci pentru că sunt mecanisme și stereotipuri umane pe care le face toată lumea.

Aceste metode îi transformă pe copii în niște victime lipsite de apărare în fața autorității exagerate

Bineînțeles că astăzi, niște oameni cre vor să aibă niște copii sănătoși și echilibrați cu capul, nu mai folosesc astfel de metode primitive. Aceste metode nu educa, ci tâmpește. Aceste metode îi transformă pe copii în niște victime lipsite de apărare în fața autorității exagerate a unor părinți care cred că pot face ce vor cu copii lor doar pentru că sunt ai lor.  Mai târziu, ei vor fi victime în fața oricărei autorități, niște oameni incapabili să ia decizii, fricoși în față oricărui obstacol. Victimele părinților, devin ușor victimele adulților: profesori, popi, milițieni, patroni etc.

Dumnezeu te iubeşte, dar…

Pentru cine a mai pus mâna cât de cât pe niște cărți de psihologie, cred că a observat că se încearcă, cel puțin la noi, la români, îndreptarea unei situații care e privită ca tradiție: pedepsirea copiilor, amenințările, ostracizarea, condiționarea. Tipul acela de relație în care copilul primește recompense numai dacă e cuminte sau dacă învață bine; e apreciat numai dacă a luat note bune sau nu a ieșit din cuvântul părinților; e privilegiat numai dacă a făcut ceva bun și e pedepsit dacă a făcut ceva rău etc. Rareori părințîi depășesc această barieră a compensației pentru a le arată copiilor o dragoste necondiționată și spontană. Copilul ajunge să își modereze propria dorință după dragoste și acceptare, pentru că nu e sigur niciodată dacă le merită suficient sau nu e sigur dacă le va primi atunci când va avea nevoie de ele. Și atunci, decât să îi ducă dorul, mai bine îi duce lipsa. Mai pe înțeles…

victima își acceptă rolul de victimă suprimând în ea însăși nevoia de dragoste și acceptare necondiționată

În mediile religioase procentul copiilor care trec prin astfel de situații e mai mare, și asta pentru că în Biblie întâlnim un astfel de comportament. Ni se spune chiar faptul că Dumnezeu are o astfel de „politică” în care recompensează, pe de o parte, și pedepsește, pe altă parte. Părinților li se spune „să nu cruțe nuiaua” (adică să își pedepsească copiii) pentru că bătaia îl face pe copil să țină drumul drept. Chiar și dacă nu există motive pentru a pedepsi un copil, trebuie să te porți mai dur cu el „ca să nu și-o ia în cap”. Cu alte cuvinte: nu-i oferi niciodată o dragoste necondiționată, pentru că s-ar putea să o înțeleagă greșit. Mai bine să îți știe de frică, decât să fi greșit iubindu-l prea mult.

N-am fost iubiți suficient sau am fost iubiți în mod eronat,  iar asta ne-a transformat în niște „polițiști ai iubirii”

Un alt aspect, tot din mediul religios, e faptul că și maturii, credincioșii maturi ajung să se raporteze la Dumnezeu în același fel în care se poartă cu copiii lor sau cum s-au purtat părinții lor cu ei. Cred că ați observant până acum sintagme de tipul:

„Dumnezeu te iubește, dar…”

„Dumnezeu ne iartă, dar…”

„Dumnezeu ne-a mantuit, dar…” etc.

Întotdeauna există un „dar”, care anulează fraza dinainte sau care îi diminuează puterea. Sentimentul general e că nu trebuie să te arunci prea tare în dragoste pentru că există pericolul că ea să îţi dăuneze. Nu trebuie să te arunci prea tare în har, că s-ar putea să o iei pe arătură de atâta bine. În realitate, ceea ce ne face să o luăm pe arătură sau să nu fim ceea ce ne dorim, e tocmai vigilența-reticenţa cu care privim dragostea și acceptarea. E ca și când ai avea nevoie de un tratament, dar nu îl iei niciodată până la capăt: cu o zi-două înainte de final, întrerupi tratamentul pe motiv că nu trebuie să profiți de el. Vigilența asta scoate în evidență faptul că suntem niște victime. N-am fost iubiți suficient sau am fost iubiți în mod eronat,  iar asta ne-a transformat în niște „polițiști ai iubirii”: suspicioși față de orice formă de dragoste care nu cere și nu pretinde nimic. Și, bineînțeles, că găsim în Biblie modele care să ne certifice acest mod eronat de a privi dragostea, devreme ce Biblia a fost scrisă de oameni care au avut aceleași probleme. Cu atât mai mult într-un context ca cel al antichității când violența și duritatea erau elemente componente ale culturii și când sensibilitatea era privită ca dăunătoare.

Până să întâlnim această dragoste suntem o victimă a învățăturilor proaste, o victimă a altor victime incapabile de iubire, dar care își motivează neputința cu versete biblice

Nu știu cum e la voi, dar la mine, cele mai evidente situații în care am simțit că am evoluat, că m-am dezvoltat sau că am înflorit ca individ în integralitatea mea a fost atunci când cineva mi-a arătat o dragoste necondiționată. Până atunci îmi negam nevoia de iubire și de acceptare și credeam că efortul fizic sau intelectual sau moral mă va ajuta să suplinesc această nevoie. Nu s-a întâmplat asta și n-am simțit nici o îmbogățire sufletească până n-am întâlnit dragostea necondiţionată din partea unui om! Acea dragoste care nu cere, nu pretinde, nu condiționează; dragostea care oferă speranța, încredere; dragostea care sprijină, care ajută, care îmbrățișează, care nu reproșează. Până să întâlnim această dragoste suntem o victimă a învățăturilor proaste, o victima a altor victime incapabile de iubire, dar care își motivează neputința cu versete biblice.  

Dumnezeu a murit. Nu vă mai rugaţi să oprească războiul

Man with lamp walking illuminating his path

„Ce altceva mai sunt aceste biserici, întreabă Nebunul lui Nietzsche, decât cimitire ale acestui Dumnezeu?!”

Nu vă mai rugați pentru ca Dumnezeu să oprească războiul. Dumnezeu nu are competențe în materie de atrocități, el se ocupă cu treburi mai sensibile, cum ar fi: cine cu cine face sex. Dumnezeu e mai interesat de sex, de relațiile homoerotice, de masturbare, de pornografie, de curvie, decât de moartea nedreaptă a zecilor de mii de oameni prin Ucraina și oriunde în lume. Ba, chiar, dacă ne uitam în Biblie, lui îi place violenţa, sângele, măcelurile, femeile şi copiii trecuti prin sabie, violurile sfinte sau geloziile criminale.

De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că pur și simplu cei care spun despre ei înșiși că sunt credincioși, proiectează asupra lui Dumnezeu propriile lor obsesii. Dumnezeu e întruchiparea obsesiilor lor care, în majoritatea cazurilor sunt obsesii de natură sexuală. Oamenii sunt crescuți într-o cultură în care demonizarea sexului e privită ca o formă de moralitate. Sunt considerați morali și spirituali indivizii care se bat cu pumnul în piept că urăsc păcatul, în special păcatul sexual.  Pentru că li s-au spus că „n-au voie” și li s-a inoculat frica de iad caz în care ar comite vreun păcat de acest gen, reprimarea sexualității lor s-a transformat în obsesie cu privire la sexualitatea altora. Dumnezeu a luat chipul obsesiei/problemei lor.

Dumnezeul acesta e atat de atent la lucrurile sexuale, ca nu mai are timp sa vada milioanele de oameni care mor de foame, miile de oameni care mor nevinovati in Ucraina si in alte razboaie, nu mai are timp sa vada copiii molestati (de preoti?), femeile batute sau abuzate sub jugul religios al dependentei de barbati, nedreptatea de orice fel, coruptia.  

Un Dumnezeu mai atent la sex decât la orice altceva, nu poate fi decât imaginea în oglindă a unor oameni obsedați sexual

Dumnezeu a murit, dacă așa stau lucrurile. Și asta e imaginea pe care tocmai cei care pretind că sunt credincioși o au depre Dumnezeu. Dacă nu poate să fie atent decât la ce face vecinul cu sexul, avem de-a face cu un Dumnezeu mort.  Un Dumnezeu mai atent la sex decât la orice altceva, nu poate fi decât imaginea în oglindă a unor oameni obsedați sexual, care își ascund psihozele în spatele unui paravan religios. Să fii obsedat de sex nu înseamnă că vrei să îl  practici; obsesia ține de incapacitatea de a privi acest element altfel decât sub imperiul fricii. Fundamentalismul religios, fanatismul se întreține în primul rând cu frică. Găsești un element sensibil al umanității și pui monopol pe el. În acest caz, dacă reușești să controlezi sexul, controlezi tot. Oamenii devin sclavii intereselor unor indivizi care pretind că sunt interesați de curățenia lor morală când, în realitate, controlul e singurul interes. 

Biserica l-a omorât pe Dumnezeu din moment ce el a fost redus la o obsesie (sau mai multe) sau la un ritual sec

„Dumnezeu a murit”, această afirmație a lui Nietzsche, a fost luată ca o blasfemie, când, în realitate, bisericile făcuseră deja asta inconștient, din proprie inițiativă.  Biserica l-a omorât pe Dumnezeu din moment ce el a fost redus la o obsesie (sau mai multe) sau la un ritual sec. „Ce altceva mai sunt aceste biserici, întreabă Nebunul lui Nietzsche, decât cimitire ale acestui Dumnezeu?!” Așa a fost pe vremea lui Nietzsche, așa e și astăzi, și așa va fi mereu, câtă vreme religia va fi folosită ca un mijloc de control al maselor. Nu scriu aceste rânduri cu scopul de a trezi masele, ar fi o prostie. Masele nu se pot trezi. De trezit, se trezesc indivizii, unul câte unul, în felul lor. “Trezește-te, tu, care dormi, și Cristos te va învia din morți!” spune apostolul. Tu, nu gloata, nu biserica, nu grămada, nu țara, nu neamul, nu familia. Tu. 

Fanatismul în opinia lui Amos Oz

E surprinzător faptul că pentru Amos Oz fanatismul nu are o natură religioasă. De obicei fanatismul este asociat religiei, oricărei religii. E surprinzător și, în același timp, edificator, pentru că această abordare oferă o perspectivă extrem de promițătoare privind posibilitatea eliminării acestui flagel, numit fanatismul, cât și vindecarea celor seduși de el.

“Fanatismul, spune Oz – e mai vechi decât Islamul, mai vechi decât creștinismul și decât iudaismul. Mai vechi decât toate ideologiile lumii. El este un constituent constant al naturii umane, o genă rea”.

Fanatismul nu e generat de religie, ci fanatismul doar se folosește de ea pentru a se legitima ca un apărător și luptător în favoarea și în numele ei.

De-a lungul multor secole în seama religiei s-au pus tot felul de fapte reprobabile, de la violențele biblice, până la cruciade, inchiziții, progromuri etc. Este de o importanță vitală să afirmăm că fanatismul, care este o componentă a violenței, nu e generat de religie, ci fanatismul doar se folosește de ea pentru a se legitima ca un apărător și luptător în favoarea și în numele ei.

Caracteristica principală a fanaticului este redată de respingerea ideii de dialog sau de critică. Dacă ceva i se pare că e rău, atunci acel lucru e considerat rău și de către Dumnezeu. Divinitatea devine un fel de etichetă la „produsul” fanaticului.

“Datoria lui e să distrugă oroarea, chiar dacă pentru asta trebuie să ucidă totul în jurul lui”. Pentru fanatic, scopul – orice scop – scuza mijloacele.

Cum se dezvoltă fanatismul?

Amos Oz spune că în spatele fanatismului se găsește un anumit dogmatism care nu acceptă nici un compromis, manifestări de abtuzitate sau chiar de ostilitate față de poziții contrare”. Fanaticul, în viziunea aceluiaș autor, înclină să trăiască „intr-o lume pictata în întregime în nunațe de alb și negru”. În această obtuzitate, există și o formă de superioritate. De fapt de aici vine și impunerea, din sentimentul superiorității, din sentimentul ca el stie mai bine decat celalalt ce e bine pentru el. Deși există diferite grade ale răului în lume, fanaticul nu poate face distincție, cu atât mai mult când vorbim de diferite nuanțe de gri, de acele situații când în mod normal ar trebui să închzi ochii pentru că sunt lucruri inerente pe care nu le poți rezolva. Răul acesta „gri” produce incomparabil mai puțin rău decât un fanatic care comite un act terorist. Vindecarea vine din „simțul ambivalenței”, din capacitatea de a lepăda intransigența de tipul: „ori alb, ori negruˮ.

O altă caracteristică a unui fanatic e dorința fierbinte „de a te schimba astfel încât să devii ca el”. Fanaticul nu acceptă deosebirile între oameni, e obsedat de uniformism. “Conformismul și uniformitatea, nevoia de a-și avea locul în societate și dorința de a-i face pe toți ceilalți să aibă același loc, s-ar putea să fie cele mai răspândite – dacă nu cele mai periculoase – forme de fanatism”.

Fanaticul e interest de tine mai mult decât e interest de el însuși

Pentru fanatic viață privată nu există, nu ai voie nici cu perdele trase, nici cu uși închise, ceea ce este personal și privat trebuie să dispară. Fanaticul pare un individ extrem de altruist dacă îi accepți oferta. “El e interest de tine mai mult decât e interest de el însuși”, spune Oz.

Mai există un pericol al fanatismului, pe care Amos Oz îl identifică, și anume, fanatismul de a opri fanatismul sau „fanaticii antifanatismului”. Pentru că e molipsitor, fanatismul tinde să tragă în mrejele lui oameni care au tot felul de intenții bune. Din nefericire, deseori se ajunge la a se folosi aceleași arme împotriva fanatismului, pe care le folosesc fanaticii inșiși. În lupta împotriva fanatismului e bine, spune Oz, să nu i se opună aceleași atitudini.

Soluții?

“Literatura, – spune Amos Oz – pentru că ea conține un antidot al fanatismului, injectează imaginatie în cititori”. E adevărat că nu e atât de simplu, pentru că există și literatură care încurajează fanatismul, însă literatura bună, echilibrată, citită de dragul cultivării, ajuta la înțelegerea lumii și la vederea ei din mai multe unghiuri, impiedică obscurantismul și bigotismul și, în multe situații, dezvoltă simțul umorului, care este un medicament grozav, după cum tot Oz afirmă.

Adevaratul preot – cine este anticristul

„Orice acţiune produce o reacţiune.

Aceasta este legea universală a lumii.

Antihristul se manifestă în Biserică încă din epoca apostolilor: cel care ţine acum, va ţine până la moarte, zicea Sfântul Pavel şi fiul inechităţii se va manifesta.

Protestanţii au spus: antihristul este papa.

Papa a răspuns: orice eretic este un antihrist.

Antihristul nu este papa şi nici Luther; antihristul este spiritul opus lui Hristos.

Este uzurparea dreptului pentru drept; este orgoliul dominaţiei şi despotismul gândirii.

Este egoismul pretins religios al protestanţilor ca şi ignoranţa credulă şi imperioasă a răilor catolici.

Antihristul este ceea ce-i divizează pe oameni în loc să-i unească: este spiritul disputei, al încăpăţânării savanţilor şi sectarilor, dorinţa lipsită de pietate de a-şi însuşi adevărul şi de a-i exclude pe ceilalţi sau de a forţa pe toată lumea să suporte îngustimea judecăţilor noastre.

Antihristul este preotul care blesteamă în loc să binecuvânteze; care îndepărtează în loc să adune; care scandalizează în loc sa construiască; care condamnă în loc să salveze.

Este fanatismul plin de ură care descurajează bunăvoinţa.

Este cultul morţii, al tristeţii si al urâţeniei.

Ce viitor îi vom face fiului nostru? spun părinţii smintiţi; este slab la minte şi la trup şi inima lui nu dă încă semn de viaţă: vom face din el un preot ca să se hrănească din altar. Aceştia nu înţeleg că altarul nu-i ieslea animalelor leneşe.

Priviţi la preoţii nedemni, contemplaţi pe aceşti pretinşi servitori ai altarului. Ce spun inimii voastre aceşti oameni graşi sau cadaverici, cu ochii fără privire, cu buzele pungă sau rânjite?

Ascultaţi-i vorbind: ce vă învaţă acest zgomot dezagreabil şi monoton?

Se roagă ca şi cum ar dormi, sfinţesc ca şi cum ar mânca.

Sunt maşini de pâine, de carne, de vin, şi de vorbe goale.

Şi, dacă se bucură, ca nătângul la soare, fără un gând, fără iubire, lumea zice că ei sunt pacea sufletului.

Pacea lor e pacea brutei şi pentru ei pacea mormântului e mai bună; sunt preoţii prostiei şi ai ignoranţei, sunt miniştrii antihristului.

Adevăratul preot al lui Hristos este omul care trăieşte, care suferă, care iubeşte şi luptă pentru dreptate. Nu se ceartă, nu respinge, dăruieşte iertarea, înţelegerea, iubirea.

Adevăratul creştin este străin spiritului de sectă: el este totul pentru toţi şi-i priveşte pe oameni ca pe copiii unui tată comun care vrea să-i salveze pe toţi: întregul simbol nu are pentru el decât sensul blândeţii şi al iubirii; lasă lui Dumnezeu secretele justiţiei şi nu înţelege decât caritatea.

Îi priveşte pe cei răi ca pe nişte bolnavi pe care-i plânge şi-i vindecă: lumea cu greşelile şi viciile ei este pentru el spitalul lui Dumnezeu şi el vrea să fie infirmierul.

Nu se crede mai bun decât ceilalţi: spune numai: atât cât voi fi sănătos îi voi sluji pe ceilalţi, şi când voi cădea şi voi muri ceilalţi pot să-mi ia locul şi să slujească.”

Eliphas Levi – Cheia marilor mistere

Eu sunt calea, adevărul şi viaţa

„Eu sunt calea, adevărul și viața” poate fi privit în cel puțin două moduri:

1.      Ca pe un slogan „creştin”, ca pe o etichetă pe care ți-o pui în frunte spunând că asta înseamnă însăși găsirea căii şi adevărului, și

2.      Că Isus și întâlnirea cu el reprezintă începutul unei călătorii către aflarea adevărului, care tocmai pentru că e o călătorie, e un exercițiu de toată viaţa. Iar acest adevăr pe care îl descoperi progresiv duce la viaţă, libertate, pe ideea: „Veți cunoaște (ghinosco) adevărul și adevărul vă va face liberi”.

Observăm că aici verbul e la timpul viitor (veți cunoaște)[1]. Ucenicii deja se întâlniseră cu Isus, nu?! Şi Isus nu le spune că această cunoaştere a adevărului ar fi conditionată de cei trei ani petrecuţi împreună cu ei. Adică simpla întâlnire cu Isus nu e similară cunoașterii adevărului, ci cel mult începutul acestei cunoașteri. În plus, această cunoaștere nu e ca un cec în alb, ci e condiționată de contextul în care fiecare trăieşte: familia, cultura, religia, cutumele personale și limitele personale, prejudecăţile etc. Verbul a cunoaște în greacă are mai multe sensuri, printre care „a se familiariza cu”. Comparaţia e cu relația de cuplu, când cei doi se cunosc în timp, toată viaţa.

Cu alte cuvinte, simplul fapt de a crede în Isus sau de a crede că el e singura cale, nu garantează cunoașterea. Noi asta întâlnim de obicei: oameni care cred că simpla credință în Isus ca fiind singura cale, ar fi garanția că sunt pe această cale. Ei se compară permanent cu alții care nu cred că Isus ar fi singura cale sau care sunt mai relativi în modul în care privesc lucrurile. Or, după cum vedem, există o relativizare în cunoaștere, pentru că altfel cunoașterea n-ar mai fi cunoaștere. Ce știm astăzi despre o persoană sau despre un lucru sau despre o chestie, e diferit de ce știam ieri și tot așa. Practic, noi trecem zilnic printr-un fenomen constant de necunoaștere-cunoaștere, de credință-dubiu, de „cred, Doamne, ajută necredinței mele!”.

Ba, mai mult, îmi spunea un prieten, „cu cât cunoști mai bine, cu atât vezi cât nu cunoști”, ceea ce înseamnă că această cunoaștere progresivă elimină și aroganța puberă că cineva ar „deține adevărul” sau absolutismele de orice fel. Dacă adevărul este „absolut” atunci el nu mai poate fi cunoscut. El devine ca un zid unde poți, eventual, să dai cu capul, dar numai atât.

Acceptarea adevărului perpetuu, cu o anumită relativitate implică și o minte sănătoasă. Victor Frankl spunea că „nebunia înseamnă să crezi lucruri corecte, dar strâmte/limitate”. E „corect” că Isus e calea, dar asta e un concept, un slogan care nu te duce pe cale, nu îți favorizează călătoria, ci te încuie. Să crezi în Isus înseamnă să umbli cu Isus, să te laşi purtat de el în căutarea adevărului de o viaţă, care adevăr nu e niciodată unul dogmatic, ci relaţional.

[1] γινώσκω , v   \{ghin-oce’-ko}; (ghinosco)
1) a învăța să cunoască, a cunoaște, a obține cunoștințe despre a percepe, a simți 1a) a deveni cunoscut 2) a cunoaște, a înțelege, a percepe, a avea cunoștințe despre 3) Idioma evreiască pentru actul sexual între un bărbat și o femeie 4) a se familiariza cu, a cunoaște. 

Biblia (nu) e clară

“Biblia e clară”, spun unii.

Da, “Biblia e clară” dacă ești membrul unui cult, sau dacă frecventezi o biserica, sau dacă provii dintr-o familie care ți-a insuflat o direcție religioasă… Adică “Biblia e clară” dacă te uiți la ea cu niște prejudecăți deja formate.

“Biblia e clară” dacă ai deja un drum bătătorit de alții care ți-au spus: “Asta e calea pe care trebuie să o urmezi” sau “Asta e interpretarea acestui text”.

“Biblia e clară”, dacă faci parte dintr-o comunitate unde membrii ei cred că dețin adevărul absolut și că interpretarea lor e singură interpretare adevărată; toate celelalte interpretări și toate celelalte forme de cult care privesc altfel lucrurile sunt eretice sau dizidente.

“Biblia e clară” dacă confunzi credința cu analiza personală. Nu tu ai ales ce să crezi, alții ți-au spus ce să crezi, dar tu crezi că alegerea ți-a aparținut. Acum e greu să mai faci distincție între ce e al tău și ce ți-au insuflat alții.

“Biblia e clară” dacă ți-e frică să citeșți și alte cărți decât cele recomandate de cult. Frații vor să te păzească de erezie; în realitate, vor să se asigure că vei continua să împărtășeșți “unica” lor variantă.

“Biblia e clară” dacă trăieșți într-un cerc unde întrebările incomode sunt descurajate și unde spiritualitatea e confundată cu obediența față de părerea colectivă.

“Biblia e clară” atunci când ți-e frică să pui la îndoială ceea ce crezi la un moment dat, chiar și atunci când ai motive serioase să te indoiesti. Frica de îndoială, în acest caz, e privită ca “statornicie în credință”.

“Biblia e clară” atunci când pastorul decide cum se înțelege un text. Bine, poți să îl contrazici, dar dacă nu va avea el ultimul cuvânt, tu vei fi etichetat ca eretic, mândru, neascultător, rebel și, într-un final, vei fi înlăturat pe motiv că “nu erai dintre ei”.

“Biblia e clară” atunci când un grup sau o comunitate decide în locul tău ce crezi, cum crezi. Ți se spune mereu că “Biserca a decis” și “Biserica a făcut și a dres”, ca și când tu nu eșți din…biserica. Practic, abordarea asta are menirea de a-ți limita personalitatea și individualitatea. Singur nu poți gândi limpede, ai nevoie de o adunare care să gândească în locul tău. Tu eșți prea mic și prea păcătos că să crezi că ai putea gândi ceva bun. Ești considerat “spiritual” doar în măsură în care ceea ce faci și ceea ce gândești întărește această supremație a comunității.

Nu, Biblia nu e clară, în primul rând pentru că ea nu e un „totus”, ci o colecție de scrieri (papirusuri, fragmente pe tăbliţe de lut sau piele…) despre același subiect: cum au văzut evreii (şi alţii) divinitatea în urmă cu câteva mii de ani. E despre cum au văzut ei. Fiecare dintre noi vedem în fel și chip și credem tot felul de lucruri. Ar fi o prostie să credem că suntem infailibili în modul cum credem. Și atunci, de ce aș crede că evreii au fost infailibili când au scris niște texte? Sau cum ar putea fi un text infailibil, devreme ce oamenii care au scris sunt că și noi: greșiți, limitați, dominați de prejudecăți și interese de tot felul…

Nu, Biblia nu are pretenția de a fi nici infalilibila, nici „clară”, pentru că autorii ei nu și-au propus să ne transmită nouă nimic. Ei au comunicat la vremea lor modul în care ei s-au privit pe ei înșiși în raport cu ceea ce ei au numit „dumnezeu” sau „divinitatea” sau „yahve” sau orice.

Noi, la rândul nostru, avem propriul fel de a vedea viața, divinitatea, lumea, cosmosul, și n-ar trebui să avem nici o problemă cu faptul că nu vedem lucrurile la fel ca strămoșii (noștri). Ar fi o prostie, deci, să ni se reproșeze că nu credem ca ei sau, mai grav, să fim obligați să credem la fel.

Obsesia de a schimba lumea

Un puşti admis la Oxford este întrebat de către reporter ce planuri are pentru viitor. În euforia momentului puştiul răspunde:

„Vreau să schimb lumea”.

Atunci mi-am zis: O fi găsit băiatul acesta Lâna de aur, Graalul sau vreun ghiveci cu cânepă într-un vestiar la Oxford.

Frenezia asta după „schimbatul lumii”, care e, de fapt, o „salvare a lumii” – căci cel ce vrea să o schimbe, o face cu gândul de a o aduce la un nivel mai bun, altfel schimbarea nu şi-ar avea rostul – o au [aproape] toţi adolescenţii.

La adăpostul acestui bine, pot bate cu pumnul în masă poruncindu-i lumii să îmbrăţişeze „binele” meu

Dar dorinţa aceasta de a salva lumea este, până la urmă, o chestiune arbitrară: eu vreau să schimb lumea. E o dorinţă unilaterală. Vreau, de fapt, să impun lumii „binele” pe care eu cred că i se potriveşte. Şi cred că la adăpostul acestui bine, pot bate cu pumnul în masă poruncindu-i lumii să îmbrăţişeze „binele” meu.

Din nefericire adolescenţa e doar începutul acestei nebunii. Cu timpul euforia adolescentină aproape nevinovată, păleşte lăsând în locul ei rigiditatea hidoasă a individului care se crede “cu picioarele pe pământ”. Şi dacă ieri impunerea unei dorinţe reprezenta o visare puberă, pe spatele căreia puteai chiar şi glumi, mai târziu ea se transformă într-o puternică şi despotică dorinţă, până acolo încât, din acelaşi motiv de bine impunem altora “binele” nostru. Iar dacă la această dorinţă de bine se mai adaugă şi câteva frânturi de educaţie religioasă, ne apropiem de un fel de “inquisitio moderna”.

Binele făcut prin constrângere încetează de-a mai fi bine

Îmbătaţi de euforia binelui prost înţeles, în timp ce credem că oferim lumii un favor, ne punem, de fapt, de-a curmezişul ei, anulându-i libertatea cu care ar ar fi dorit, poate, să ne refuze. Iar această neputinţă de a refuza, anulează însăşi binele pe care vrem să i-l facem, deoarece binele făcut prin constrângere încetează de-a mai fi bine. De aceea, în lume, binele se subordonează libertăţii, şi nu invers. Oferim celuilalt posibilitatea să ne refuse, şi refuzându-ne îi recunoaştem aceeaşi libertate ca şi când el ar fi admis.

Dumitru Staniloaie spunea:

Dacă vreau să slujesc, prin raţiune, binelui meu şi altuia, n-o pot face în nici un caz doar prin raţiunea mea, ci trebuie să consult şi raţiunea lui, căci fiecare porneşte de la alte împrejurări şi trebuinţe concrete şi, în orice caz, binele ultim se lămureşte [numai] în dialog cu acela”, pentru că – adăugă el – “un bine pe care l-aş impune altora, conforma raţiunii mele, nu ar avea nici o forţă transformatoare [pentru celălalt]”. [1]

De aici şi eşecul tuturor celor care de-a lungul veacurilor au vrut să facă acelaşi lucru. Din urma lor au rămas doar poveşti, balade, fantezii populare.

Ca s-o pot schimba, am nevoie să fac din lume partenerul meu de dialog

Avem nevoie să ne coborâm de la etajul de “salvatori ai lumii”, la subsolul propriilor eşecuri, frustrări, neputinte… pentru că, paradoxal, ele exprimă mai bine cine suntem cu adevărat în adâncul fiinţei noastre. De la nivelul acesta, al subsolului, poate începe salvarea lumii, dar nici atunci în modul cum eram obişnuiţi, ci printr-un dialog cu ea. Căci ca să o pot schimba am nevoie să fac din lume partenerul meu de dialog. Să fac din celălalt partenerul meu de dialog. Un egal căruia nu îi impun binele meu, ci i-l propun doar, cu acelaşi interes şi drag cum mi-ar fi plăcut să mi se propună mie.

[1] Dumitru Stăniloaie. Isus Hristos şi restaurarea omului.

Despre război şi paranoia

În multe comunităţi religioase se crede că ameninţările majore, conflictele majore, razboaiele, cataclismele…ar fi niste semne divine. Progresul – inteles aici si ca absenta a razboiului – este văzut mai totdeauna ca o ameninţare a „căilor Domnului”. În viziunea multor credincioşi, evenimentele catastrofale şi nimicitoare au menirea de a ne trezi, de a ne apropia de Dumnezeu, de a face să ne fie frică. Şi asta pentru simplul fapt că în comunităţile religioase diferenţa dintre frică şi pocăinţă nu e niciodată prea bine trasată. E în avantajul liderilor să ţină turma unită, indiferent dacă acest lucru se face prin frică sau altfel.

Previziunile şi avertizările „biblice” pot învia permanent frica şi nesiguranţa

În Biblie sunt tot felul de previziuni, ameninţări sau avertizări. Pentru că sunt scrise de oameni, despre oameni şi pentru oameni, probabilitatea ca ele să se potrivească aproape oricărui context este foarte mare. De pildă, avertizarea cu privire la Războiul iudeo-roman din anul 70 se poate potrivi foarte bine cu ameninţarea actuală a atacului Rusiei. Neînţelese în contextul lor, aceste previziuni şi avertizări pot învia permanent frica şi nesiguranţă.

Dar, atenţie! O frică şi o nesiguranţă care pentru credinciosul simplu reprezintă o dovadă că ceea ce urmează să se întâmple „a fost prezis” şi dacă a fost prezis înseamnă că Dumnezeu vrea să fie produs acel eveniment sau îl produce chiar el. Păi, trebuie să se împlinească Scriptură, nu?! Trăim într-un univers determinat unde alegerile noastre sunt dictate invizibil de către cineva. Şi acel cineva „ştie el mai bine de ce se întâmplă”, pentru că, dacă e vorba de Dumnezeu, atunci „El e atotştiutor, atotputernic etc” ştiţi întregul pomelnic.

Credinciosul e parte din această „poveste”, chiar dacă e o poveste grotesca. El e în „oastea Domnului”

Pentru credinciosul simplu obişnuit să gândească doar ce i se dă de gândit, ameninţarea războiului e „biblică”, e „divină”, e „după voia Domnului”, e „pentru că aşa a fost scris”, e pentru că „se împlineşte Scriptura”. De fapt, s-o luăm pe şleau, e cel mai penibil şi grotesc mod al unui credincios de a se crede, în sfârşit, în centrul atenţiei. De ce? Pentru că Domnul care a inspirat Biblia şi care a prezis lucrurile „pentru ca lumea să se pocăiască”, – ce credeţi? – e chiar Domnul în care el pretinde că şi-a pus încrederea. Credinciosul e parte din această „poveste”, chiar dacă e o poveste grotesca. El e în „oastea Domnului”. E parte din acest vis măreţ al „împlinirii Scripturii”, care vis e în realitate un coşmar, dar credinciosul e prea absorbit de sine pentru a-şi da seama.

Practic, asta e una dintre extremele în care cad credincioşii: ori se cred victime ale unor conspiraţii – Satana cu necredincioşii şi sorosistii şi globaliştii şi toţi ăia vor să le distrugă familia, credinţă, biserica etc – ori sunt parte din evenimentele care, din perspectiva lor sunt o „împlinire a Scripturii” şi deci, de data asta ei sunt de partea celor tari care vin să amintească păcătoşilor că trebuie să se pocăiască.

Nimic nu distruge mai mult familia de cât cei care pretind că o apără

De ce credeţi că oamenii religioşi cad atât de des pe panta naţionalismului, iar pentru ei indivizi că Putin sau Orban maghiarul sunt nişte… eroi?! Pentru că, la fel ca şi credincioşii, toţi se lupta cu un duşman imaginar, cu o conspiraţie cosmică, internaţională care ar vrea să distrugă nu ştiu ce. De fapt caracteristica comună e paranoia. Totul se întâmplă în cap. Nu spun că n-ar exista conspiraţii, clar că există, că altfel n-a mai discuta despre aşa ceva. Când ia, însă, proporţii cosmice, internaţionale, avem de-a face cu ceva tratabil la psiholog sau psihiatrul. La fel dacă vă întrebaţi de ce oameni care se pretind credincioşi sau religioşi pun botul la gargara lui Simion Sputnikul. Omul antrenează o paranoia existenta deja în mentalul colectiv românesc, despre duşmanii care vor să ne ia tarişoara asta bogată şi mirobolanta sau despre păcătoşii care fură copii şi distrug familia. Să fim înţeleşi: nimic nu distruge mai mult familia decât cei care pretind că o apăra. Iar frica asta generalizată, naţională e un semn al unui sentiment la fel de naţional de complex de inferioritate, manifestat permanent printr-o atitudine defensivă cronică comună cu paranoia.

Orice om care a citit vreodată Biblia, sincer, fără prejudecăţi, îşi dă seama că în această carte omul e doar un mijloc

Vine războiul? Nu ştim sigur. Ce văd eu ca fiind sigur e că pentru mulţi credincioşi asta e o împlinire a Bibliei, în timp ce pentru oamenii raţionali e o negare a umanităţii şi a progresului ei. Şi ca să fiu mai exact: n-are treabă biblismul cu umanitatea. Orice om care a citit vreodată Biblia, sincer, fără prejudecăţi, îşi dă seama că în această carte omul e doar un mijloc. În povestea asta omul e ca măgarul care duce permanent sarcina din care şi mănâncă.

Ce se întâmplă în jurul omului sunt lucruri produse de oameni în defavoarea sau interesul lor. Nu e despre o divinitate care produce lucruri împotriva oamenilor sau dintr-un interes obscur. Nu e despre un ciobanaş sortit unui destin implacabil, ca-n „Mioriţaˮ, nici despre o femeie zidită pentru un scop de-a dreptul penibil, ca-n „Meşterul Manole”, ci despre ce facem noi, oamenii cu mainile noastre, într-o lume pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu s-o administrăm. Asa trebuie vazut si Putin, şi Orban, şi Kim al Coreei de Nord şi oricare om în dreptul lui.

Ce farmece vă domină de puteţi accepta în mintea voastră două realităţi complet opuse, adică un despot criminal văzut în acelaşi timp ca un slujitor al lui Cristos?!

Aceeaşi credincioşi care îl pupă în fund pe Putin ţi-ar vorbi ore în şir despre „mandatul creaţiei”, acel mandat în care omul „făcut după chipul lui Dumnezeu”, domneşte peste animale şi peste lume. Dar domnia aceasta trebuie să fie similară cu domnia lui Dumnezeu: o domnie a frumosului, a bunului gust, a diversităţii vieţii şi a grijii faţă de tot. E un mandat al creaţiei, nu al distrugerii. Întreb indignat (ca şi apostolul Paul pe credincioşii din Galatia): Ce farmece vă domină de puteţi accepta în mintea voastră două realităţi complet opuse, adică un despot criminal văzut în acelaşi timp ca un slujitor al lui Cristos?!

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe