Bunul samaritean față în față cu reacțiunea (Lc 10, 25-37)

În dragoste nu este lege, iar mila biruieşte judecata

Aproape toată lumea ştie câte ceva despre „samariteanul milostiv” sau „bunul samaritean”. Sunt şi câteva detalii teologice ştiute doar de cei care au citit Biblia, însă, în mare, toată lumea e de acord cu faptul că samariteanul a făcut un lucru bun. De aia i se spune „bunul samaritean”, că a fost bun şi milos cu cineva. Nu are cum să fie ceva rău faptul de a fi milos, mai ales cu cineva aflat într-o nevoie stringentă, imediată.

Ce ar trebui să mai ştim în plus despre samaritean, altceva decât că era… milostiv?
În primul rând că nu era iudeu (pur). E foarte important acest aspect. Isus când vorbeşte despre samaritean, îl pune în antiteză cu doi iudei (un preot şi un levit) care slujeau la Templu. Şi preotul şi levitul coborau genealogic din sânge pur evreiesc, în timp ce samariteanul era o amestecătură. Samaria fusese cucerită de Salmanasar şi Sargon II ai Asiriei şi amestecaseră populaţia cu arabi ai alte popoare care se găseau atunci sub dominaţia Imperiului Asirian. Samariteanul, deci, nu avea sânge pur. Acesta era unul din motivele pentru care evreii evitau contactul cu ei, până acolo că nici măcar nu treceau prin ţinutul unde locuiau aceştia.

Preotul şi levitul acţionează „după lege”, nu sunt interesaţi de om, de soarta lui. Pentru ei, ceea ce e scris e superior omului.

Samaritenii erau consideraţi spurcaţi şi produceau spurcare prin atingere, conform tradiţiei iudaice. Tot spurcare producea şi atingerea cu un trup mort, acesta fiind şi motivul pentru care preotul şi levitul din poveste ocolesc pe sărmanul bătut şi jefuit de către tâlhari. Preotul şi levitul acţionează „după lege”, nu sunt interesaţi de om, de soarta lui. Pentru ei, ceea ce e scris e superior omului. Ei trec mai departe pe lângă omul bătut şi se îndreaptă către Templu unde urmau să slujeaca pe Dumnezeu. Sau cel puţin aşa credeau ei.

Samariteanul nu îşi trăieşte viaţa după reguli, dogme, tradiţii, scrieri sfinte şi altele de acest gen.

De partea cealaltă, samariteanul e un „ne-legiuit”, adică un ins fără lege. El nu îşi trăieşte viaţa după reguli, dogme, tradiţii, scrieri sfinte şi altele de acest gen. El e liber. Suficient de liber încât, atunci când vede pe omul bătut de tâlhari, îşi poate permite să zăbovească cu el şi să intervină prompt pentru a-l ajuta. Nu se fereşte să îl atingă, chiar dacă putea fi şi mort, ci acţionează imediat pentru a-l salva pe nenorocit. Samariteanul nu e interest de reguli, e interest de soarta acelui om. Samariteanului „i se face milă”, nu are inima îngrădită de şabloane religioase. Orice minut pierdut poate însemna pierderea definitivă a victimei. Cheltuie pentru ea, îşi foloseşte resursele proprii pentru a o pune la adăpost, se împrumută (se face dator) pentru aceasta victimă. Îşi continuă propriul drum doar dupa ce se asigura că victima e în mâini bune şi că a făcut pentru ea tot ce putea face.

Isus tranşează problema aşezându-se de partea celui care acţionează din milă şi de dragul aproapelui.

Isus laudă pe samaritean. De fapt întreaga poveste gravitează în jurul samariteanului ca un contrast izbitor între mila lui şi încăpăţânarea preotului şi levitului pentru reguli şi norme. În pilda aceasta, Isus tranşează problema aşezându-se de partea celui care acţionează din milă şi de dragul aproapelui, în comparaţie cu cei care cred că sunt sfinţi urmând nişte reguli (sau texte de lege).

Pe această pildă „a bunului samaritean”, Isus cimentează ceea ce noi numim „regula de aur a credinţei”, şi anume: „să faci altuia ceea ce el ţi-ar plăcea să îţi facă ţie” sau „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Această regulă de aur cuprinde orice lege, orice text, orice dogmă care ar putea exista sau care a existat vreodată. Dacă faci asta, spune Isus, e ca şi când „ai împlinit toată legea”.

Cine sunt „spurcaţiiˮ zilelor noastre împotriva cărora şi cele mai luminate minţi şi cei mai crediniosi dintre credincioşi manifesta dezgust şi respingere?

Dacă ar fi să facem o paralelă la vremurile noastre, pe unde l-am încadra pe samaritean? Cine ar fi samariteanul în accepţiunea oamenilor religioşi sau a celor care pretind că slujesc lui Dumnezeu? Cine sunt „spurcaţiiˮ zilelor noastre împotriva cărora şi cele mai luminate minţi şi cei mai crediniosi dintre credincioşi manifesta dezgust şi respingere? Şi nu oricum, ci bazaţi pe texte, pe Biblie, pe dogme, pe lucruri sfinte. Nu cred că există o categorie mai blamata şi mai respinsă decât oamenii care se identifică cu comunitatea LGBTQ+. La unii credincioşi, şi nu numai, doar gândul la aşa ceva poate produce scârbă şi dezgust.

Ştiu că unii vor considera exagerată paralelă, însă cazul adoptiei unui copil de către un bărbat gay ne aminteşte despre „samariteanul spurcatˮ care vrea să facă un bine. Nu contează dacă e credincios sau nu, pentru că el nu acţionează după texte sau reguli; cel mai probabil i s-a făcut milă de un copil pe care nu îl dorea nimeni. Or mai fi trecând pe acolo şi alţi posibili adoptatori, dar n-a fost să fie.

Pentru oamenii de pe margini care s-au obişnuit să creadă despre ei înşişi ca sunt credincioşi, că citesc Biblia, că respectă Biblia etc, ce face acest „spurcat” e inadmisibil. Un copil trebuie să crească doar într-o familie „purăˮ. Pentru ei, Dumnezeu însuşi e scandalizat de faptul că cineva a îndrăznit să facă un bine unui copil care, neadoptat, ar avea un viitor incert sau, ca mulţi alţii, ar putea muri prematur sau s-ar putea sinucide.

În dragoste nu este lege, iar mila biruieşte judecata.

Dacă suntem credincioşi şi pretindem că îl urmăm pe Isus, ar trebui să înţelegem inima lui Isus. În dragoste nu este lege, iar mila biruieşte judecata. Nu e mai important un text decât viaţa unui om, asta ne spune Isus. Şi, în loc să ne aplecăm să ajutăm, să întindem mâna celor răniţi, să facem ceva concret pentru alţii, stăm pe margini cu Biblia în mână şi lovim pe cei care încearcă să facă ceva. Şi asta doar pentru că nu sunt „puri” în accepţiunea limitată a religiei noastre care ne-a întunecat inima, în loc sa ne-o lumineze. Istoria se repeta. Avem același gen de indivizi care cred că sunt sfinți dacă țin cu dinții de niște texte, și același Isus care le amintește că slova/textul omoară. Uneori și fizic.

Publicat de georgexul

Licențiat în Teologie Master de Cultură și Civilizație Ebraică (Vechiul Testament) Cursuri de Preistorie Biblică Cursuri Mitologie greco-romană Pasionat de literatură, teologie, filosofie, istorie, gătit, pisici, critică biblică Non-religios

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: