Diformitatea apologiei creștine în raport cu ebraismul

Multe credinţe sau organizații religioase și-au dezvoltat un sistem de apărare a propriilor idei în faţa celor care întreabă sau le contestă crezul. Înclin să cred că nici unul dintre ele nu întrece creștinismul în această privință. Şi nu spun asta ca şi când ar fi un lucru greşit, din contră: să poţi oferi nişte răspunsuri coerente când eşti întrebat sau contestat, e un lucru firesc.

Apologetica (gr: απολογια – apologia) ţine de „apărarea credinţeiˮ. La creştini, fenomenul este susţinut de un text atribuit apostolului Petru care spune că un credincios „trebuie să fie gata oricând să dea socoteală despre credinţă care este în elˮ (1 Pt 3,15) sau să facă apologia a ceea ce el crede.

Credincioşii ţin cu tot dinadinsul să îi covinga pe alţii ca ei deţin singurul adevăr posbil, un adevăr care nu mai are nevoie de nici o rectificare.

În general, apologia creştină e un fel de a convinge pe alţii. Ba mai mult, credincioşii ţin cu tot dinadinsul să îi covinga pe alţii ca ei deţin singurul adevăr posibil. Fenomenul acesta îl vedem în discuţiile sau confruntările cu ateii, cu agnoticii, cu necredincioşii…

În mediile religioase apologeţii sunt priviţi aproape ca nişte eroi, ca nişte viteji care se lupta cu „balaurulˮ sau cu „goliatul necredinţei”. Sunt priviţi ca nişte soldaţi din linia întâi, ceilalţi credincioşi fiind beneficiarii luptelor lor aprige cu „duşmanul”. Şi e firesc să fie aşa, pentru că aceasta apărare a credinţei sprijină dorinţa obsedantă a credincioşilor pentru siguranţa lucrurilor pe care le cred. E ca și când i-ar apăra pe ei înșiși, pentru că, – nu-i așa? – o clătinare a credinței e ca o negare a propriei capacități de înțelegere a lucrurilor. E dificil și dureros să admiți că ai crezut o eroare.

Dacă convingi un ateu sau un necredincios că ceea ce spui tu e „adevărul”, asta reprezintă o apologetică reuşită. Sau, dacă reuşeşti într-o discuţie să închizi gura interlocutorului cu nişte argumente puternice, aia e o muncă apologetică apreciată. Practic, pentru un credincios, a convinge pe alţii reprezintă însăşi dovada că ceea ce el crede e… adevărat.

În creştinism, a convinge pe alţii, de fapt, reprezintă laitmotivul pentru care se face apologetică. Credinciosul pleacă de la premiza că deţine adevărul absolut, un adevăr care nu mai are nevoie de nici o rectificare, şi din prea-plinul inimii sale vrea să le facă şi altora parte de ceea ce el deţine. Nu are dubii asupra credinţei sale, şi chiar dacă ar avea, ele trebuie ascunse şi respinse pentru că ele nu pot veni decât de la… satana sau ar fi o dovadă că el însuşi nu e credincios.

Apologetică evreiască nu e despre lupta cu altii, ci e lupta credinciosului cu propria lui credinţă.

De partea cealaltă, în cultura ebraică, apologetica nu e pentru şi despre alţii. Nu e despre a convinge pe alţii. Apologetica evreiască nu e despre lupta cu necredincioşii, cu ateii, cu agnosticii ș.a.m.d., ci e lupta credinciosului cu propria lui credinţă. Textul de bază pentru acest tip de apologie e „lupta lui Iacov cu îngerul Domnului”. (Gen 32)
Pentru mulţi comentatori biblici, Iacov şi alţii ca el sunt consideraţi „oameni ai credinţei” nu pentru că au moştenit sau au acceptat un sistem de credinţă predicat de alţii, ci pentru că au contribuit sincer la modelarea şi remodelarea lucrurilor pe care le-au văzut şi auzit. Relaţia lor cu divinitatea nu constă în perpetuarea unui set de dogme sau reguli de credinţă, ci prin colaborarea şi conlucrarea cu ea, uneori chiar prin rezistenţă (opunere), adică o credinţă activă, productivă.

„Esenţa credinţei în Biblie – spune Gregory A. Boyd – nu se referă la supunerea oarbă faţă de tradiţiile autoritare sau în vreo certitudine psihologică. Este mai degrabă o credinţă «israelita» în care profunzimea credinţei unei persoane în Dumnezeu se reflectă tocmai prin dorinţa de a se lupta autentic cu El”.[1]

Observaţi, deci, că nu e vorba despre ce cred alţii sau despre ce nu cred alţii, ci despre ce cred credincioşii. Este despre capacitatea credinciosului de a-şi modela şi remodela credinţa. De fapt, şi textul lui Petru se referă la acelaşi lucru. Când spune că un credincios trebuie să fie gata să poată face apologia credinţei sale, e lesne că vorba de credinţa lui, nu de a altuia. Nu e despre ce cred alţii, cu atât mai mult de a-i convinge, ci despre a-şi evalua şi reevalua propria credinţă. E despre a pune întrebări, e despre curajul de a te îndoi sincer de anumite perspective, e despre a citi şi altceva decât ţi se oferă sau despre capacitatea de a accepta în tine şi eroarea ca parte a procesului de învăţare. De sute de ani, însă, în creștinism oamenii sunt învățați ca ei dețin absolutul în materie de credință. La o astfel de perspectivă nu mai ai ce să schimbi, ba chiar ar fi un semn de slăbiciune și necredință să crezi că ar mai fi ceva de scos sau de adăugat.

Iacov s-a luptat cu Dumnezeu, aşa cum (figurativ) fiecare credincios ar trebui să se lupte sincer cu imaginile şi clişeele despre Dumnezeu care îi sunt oferite pe tavă ca adevăruri absolute (de obicei de către o comunitate). După lupta cu îngerul, Iacov a fost binecuvântat, la fel cum Iov, după ce s-a contrazis cu Dumnezeu a fost lăudat şi binecuvântat.

Pentru evrei, să faci apologia propriei credinţe înseamnă mai mult sau chiar altceva decât a-i convinge pe alţii că ai dreptate sau că deţii adevărul absolut. Din contră, înseamnă să admiţi sincer că s-ar putea să nu deţii toate datele problemei şi că ai nevoie să te lupţi cu imaginile despre Dumnezeu care ţi-au fost plasate de către alţii care au crezut la rândul lor că deţin adevărul absolut. E despre a admite că astăzi s-ar putea să vezi mai bine lucrurile comparativ cu ziua de ieri, că există o progresie a înţelegerii lucrurilor. Înseamnă smerenia de a admite că Adevărul sau Dumnezeu nu poate fi deţinut, că EL nu poate fi o posesie a cuiva şi că orice sistem de credinţă care are această pretenţie riscă să devină (dacă nu a devenit deja) un club exclusivist înţepenit în propria ignoranţă.

[1] Gregory A. Boyd. Crucifixionof the Warrior God. Interpreting of the Old Testament’s portraits of God in light of the Cross (vol.1&2), Minneapolis. Fortress Press, p.27. (s.a.) După luptă, Dumnezeu îi schimbă numele din Iacov în Israel, adică „cel care luptă cu Dumnezeu”. De aici noțiunea de „credință israelită”, o credință activă.

Publicat de georgexul

Licențiat în Teologie Master de Cultură și Civilizație Ebraică (Vechiul Testament) Cursuri de Preistorie Biblică Cursuri Mitologie greco-romană Pasionat de literatură, teologie, filosofie, istorie, gătit, pisici, critică biblică Non-religios

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: