#JeSuisFanatic

În ziua când mi-am prezentat dizertaţia, profesorul coordonator m-a lăudat spunându-mi că am apărat imaginea lui Dumnezeu prin ceea ce am scris. Am avut ocazia vreo 5 minute să îi spun că e doar nivelul la care am ajuns eu în înţelegerea a ceea ce eu şi alţii numim „Dumnezeu”. Am apărat o imagine despre ceea ce oamenii numesc „Dumnezeu” raportând-o la noile informaţii pe care le aveam la acea vreme despre această temă.

De ce insist pe „imagine”? Pentru că sunt mulţi semeni de-ai noştri care pretind că îl apără pe Dumnezeu însuşi prin diverse acţiuni. Unul mi-a spus în această dimineaţă că îl apără pe Cristos. Ca să vezi?! Nu doar că e hilar sau de-a dreptul infantil, dar e chiar periculos dacă astfel de indivizi chiar cred în adâncul fiinţei lor ce spun. Asta e esenţa fanatismului. Să nu laşi nici un pic de loc de manevră unor idei care s-ar putea mai mult ca sigur să fie greşite.

Unul din personajele biblice, Ghedeon, se apucă într-o zi să dărâme altarele ridicate în cinstea lui Baal, o zeitate canaanită. Şi conaţionalii îl ceartă şi cauta să îl apere pe Baal. Şi Ghedeon le oferă o replică extreme de realistă:

„Dacă Baal este dumnezeu, să se apere singur!” (Jud 6,31)

Dacă Baal e dumnezeu el poate demostra acest lucru prin actiunle sale, nu are nevoie de nişte neica-nimeni să îl apere. De fapt asta ar fi şi dovada că el este ceea ce oamenii pretindeau că e.

Dacă dumnezeul creştinilor e ceea ce creştinii pretind, el nu are nevoie să fie aparat de nimeni. Ba, cu atât mai mult când vorbim despre apărarea lui Cristos. Păi, El însuşi nu s-a apărat cât a fost pe pământ, de ce ai face-o tu acum? Care e raţiunea din spatele unui gest pe care el însuşi şi l-a refuzat? În afară de faptul că acel „Cristos” e doar o proiecţie a propriilor frici şi fobii, nu văd altă explicaţie. Dacă Cristos are nevoie să fie apărat, ăla nu e Cristos, ci tu însuşi. El nu are nevoie. Nu poţi să spui că lui Cristos „i s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ” (Mt 28,18), dar în acelaşi timp tu, un praf, să pretinzi că îl aperi. Asta e nebunie!

E de la sine înţeles că un „dumnezeu” care trebuie apărat, nu reprezintă decât o fantasmă a eului uman deformat. Să afirmi că ai credinţă în tr-un dumnezeu, dar în acelaşi timp să îl aperi că pe un copilaş lipsit de apărare, asta e semnul clar că nu despre Dumnezeu e vorba acolo.

Din păcate la majoritatea credincioșilor despre asta e vorba: despre ei înșiși. „Dumnezeulˮ pe care pretind că îl cred, e doar eul lor proiectat în oglindă. Un „euˮ îmbrăcat într-un limbaj religios, biblicizat, un idol accesibil semănând cu ei înșiși. Un idol mic, neajutorat, care are nevoie să fie apărat, ținut în brațe și purtat.

Pretindem că îl apărăm pe Dumnezeu, pentru că proiectăm asupra lui temerile și limitările noastre. De fapt, ne apărăm pe noi însine. Cu cât ne simțim mai neajutorați, mai anxioși, mai nesiguri, cu atât vom simți nevoia să apărăm zeul în care credem că ne-am pus încrederea. Pentru că zeul acela e ceea ce vedem în oglindă. În nebunia noastră, i-am omorî pe alții pentru această imagine careia îi spunem „Dumnezeu”.